Tabu
lifestyle

Medianeras – Cum trece dragostea prin pereţi. În avanpremieră mondială.

« Argentinienii sunt italieni care vorbesc spaniola si se cred francezi. Intelegeti atunci de ce ma bucur sa prezint filmul in avanpremiera mondiala la Paris » . Astfel a inceput prezentarea filmului « Medianeras », chiar de catre regizorul acestuia, Gustavo Taretto, evident emotionat de sala ultraplina cu francezi proaspat complimentati si dornici sa vada filmul cu o saptamana inainte de lansarea sa in cinematografe.

« Filmul s-ar fi terminat altfel daca m-as fi gandit ca la sfarsit nu va mai fi nimeni in sala. De asta acum o sa fac in asa fel incat finalul sa aiba un sens si voi ramane pana la sfarsit » a mai spus Taretto si dupa cateva amabilitati s-a intamplat ce se intampla in mod normal in salile de cinema la o avanpremiera : se aplauda si se stinge lumina.

Pelicula incepe cu o prezentare nu tocmai generoasa a Buenos Aires-ului, un oras in care poate oamenii se cred francezi, dar care la nivel arhitectural pare sa se fi ghidat dupa regulile Bucuresti-ului. Intr-o enumerare succinta : nici o urma de coerenta, cabluri peste cabluri, inghesuiala, o condamnabila lipsa de respect pentru fatade, o nevoie aproape criminala de a inghesui oamenii in cutii de chibrituri – in original « cutii de pantofi » iar in traducerea franceza « custi de gaini », o metafora in sine a felului in care fiecare tara vede traitul la bloc. Dupa un timp, oricat ar fi fost de interesant, am inceput sa ma intreb despre ce este filmul.

Concluzia a venit cu intarziere, ce-i drept : vina pentru viata mizerabila pe care o traim este a arhitectilor. Traim intr-o mare de fobii din cauza lipsei lor de generozitate. Cu o nota de Woody Allen, pastrata pe tot parcursul filmului si afirmata fatis printr-o secventa din Manhattan, Taretto isi introducere personajele, un el si o ea, Martin si Mariana, fiecare in cutiuta lui, cu pastilele, insomniile, depresiile, dracii, lipsa de viata sentimentala sharuita, toate evident din cauza vreunui nenorocit de arhitect.

Ce urmeaza poate fi catalogat ca un proces de indragostire. A noastra de personaje. Pentru faptul ca spun lucruri destept-amuzante ( afirmate cam monocord, ca si cum regizorul da glas pe mai multe voci colectiei proprii de ciudatenii bine gandite– dar deh, si aici citatul din teatrul de papusi al lui Woody Allen se confirma). Pentru ca fac lucruri la marginea dintre hipstereala si melancolie urbana cronica (Mariana aranjeaza vitrine pe care le vede ca pe un spatiu al nimanui, un spatiu care nu e nici in magazin, nici afara, iar Martin, in noptile sale insomniace pune la punct jocuri pe calculator pentru depresivi, reductibile la Bricks cu pastile). Pentru ca sunt neglijent-sweet si filmati sa para si mai si. Pentru ca pana la urma transcend griul realitatii « bucurestene » cu o seninatate banuita numai de spectator, spargand la propriu peretii care ii despart.

Aici vine si explicatia titlului « Medianeras » in  traducere lipsita de poezie « calcane », acei pereti urati, fara detalii, 100% utilitate, 0% estetica, care ne permit sa le « alipim » si in acelasi timp ne garanteaza ca nu o sa mai avem nici pe dracu’ unii cu altii.

« Medianeras » intra in categoria un film dragut, care pe o parte din spectatori i-a facut sa se pupe cu naduf la iesirea din sala  iar pe altii sa zambeasca larg si indelung trecatorilor, pentru ca apoi sa grabesca pasul jenati spre propriile cutii de pantofi.

ARTICOLE SIMILARE

Ghici cine…

realitatea

”Acces Direct este o dejecţie“! Cine a facut praf emisiunea Simonei Gherghe

Kate Winslet s-a săturat de ea însăși

realitatea

Noua Brigitte Bardot …NUD in Vogue! (FOTO)

realitatea

SUPERSTARUL MANELELOR. De ziua lui, Florin Salam a avut ceas de 100.000 de euro!

Oameni care fac fapte bune

realitatea

Scrie un comentariu