Ştim, aţi auzit şi asta despre Elvis, dar în acest caz, avem dovezi. Presa din Ungaria a arătat o discreţie supremă în privinţa seturilor filmului World War Z, în schimb, e impresionantă coregrafia de grup pe care ilustrul megastar le-a conceput-o grupurilor de zombies din film.
Asta, sau scandalagiii din familia lui Michael vor putea face bani grei, dându-i în judecată pe autorii filmului World War Z. Pentru că filmul ăsta e un Thriller de 2 ore, cu efecte secundare updatate, dar cu exact aceleaşi mişcări necontrolate, spasmodice, de parcă moartea ar fi un lucru foarte vesel. Serios, au trecut 30 de ani de la acest videoclip măreţ- n-a sosit timpul să inventăm un nou mod de mişcare stilizată pentru moroi?
Dincolo de asta, oamenii de la vizionarea de presă au făcut un lucru radical greşit. Ne-au dat şi cartea, omonimă, a lui Max Brooks. Şi, după ce am văzut filmul şi l-am bifat la “OK, încă o povestioară de mall şi popcorn”, am deschis cartea, într-o doară, în metrou. Când am ridicat ochii din ea, era ora 4. Romanul ăla e minunat. Nu pentru că spune poveşti cu zombi, ci pentru că modul în care le spune e un excelent pamflet la adresa prostiei instituţionalizate, a corupţiei flagrante şi a inepţiei maselor. E structurat jurnalistic, ca o colecţie de relatări ale martorilor, fără multă ciorbă metaforică, şi tocmai din acest motiv, se citeşte pe nerăsuflate.
Eu, să fiu Max Brooks, aş umbla în pas voios de zombi după echipa filmului World War Z,să le iau gâtlejurile. Nu există crimă artistică mai oribilă decât să iei o carte fabuloasă şi s-o transformi într-un film convenţional şi clişeistic de Hollywood, unde eu anticipam: “Căţelul latră la dulapul ăla. Sigur de acolo răsare un zombi. And this is thrilleeeeer – thriller night”, “În timp ce Brad Pitt salvează planeta, ofiţerii ONU le cam bat apropouri nasoale fetelor din familia lui. Sigur o să le scoată din bază în voia elementelor” şi tot aşa. Orice film în care intuieşti următoarele trei cadre – şi nu îţi dă ţeapă – e degeaba.
Singurul lucru frumos din acest film e că Brad Pitt nu e supererou şi nici nu încearcă să fie. E tată de familie la modul ăla simpatic, “hai să vă fac clătite”, şi e laş ca orice om care n-are chef să se transforme în dansator al lui Michael Jackson pentru tot restul vieţii. Şi morţii. Dar cu un Brad nu se face primăvară, şi nici film relevant.
Închei cu o ultimă imagine din World War Z.
