Home > Agenda > Mihaela Mihailov: E o investiție zero în politici sociale, detectabilă la toate partidele politice

Mihaela Mihailov: E o investiție zero în politici sociale, detectabilă la toate partidele politice

Azi Centrul de Teatru Educațional Replika împlinește patru ani! Patru ani în care oamenii de la Replika au construit neobosit proiecte educaționale mai ales pentru copii și adolescenți, mai exact – cu zeci de artiști și artiste pentru sute de copii sau adolescenți și pentru profesoarele și profesorii lor. Un spațiu cultural independent nu este ceva ușor de susținut, mai ales atunci când ai senzația că statul face orice ca să-ți limiteze orice încercare de a ieși din zona confortabilă a artei „frumoase”, arta de dragul artei, lipsită de substanță și comformistă. E un drum greu și frustrant pentru cei ce îndrăznesc să vrea să schimbe lumea și uite că totuși, oamenii ăștia încăpățânați au împlinit patru ani frumoși de activitate, cu bune și rele dar încă plini de motivație pentru că generațiile noi au nevoie să nu fie doar notați și încadrați. Pentru că este important ca cineva să le dea încredere și curaj nu doar note și calificative pe bandă rulantă.

Dora Constantinovici: Ce spectacolele noi vedem la Replika în 2019?

Mihaela Mihailov: Pe 11 martie începem o nouă ediție a Platformei de Artă Educațională, care cuprinde spectacole de teatru, prezentări de carte și vizionări de filme. Pe lângă spectacolele Centrului Replika, invităm cel mai recent spectacol al unei trupe de adolescenți la care ținem mult – Alice, creat de Atelierul de Teatru din Botoșani -, un spectacol al Reactorului de Creație și Experiment din Cluj și, în premieră pentru Platformă, vom avea și un spectacol din Cehia.

În luna mai, este programată o premieră pentru copii + 6 ani, pe tema relației dintre nepoate și bunici, iar în iunie la final avem premiera unui spectacol despre copiii cu Ces (cerințe educaționale speciale). În paralel, continuăm lecturile performative în școli din București. Lucrăm împreună cu adolescente și adolescenți, pornind de la romane adecvate vârstelor lor, care să le stimuleze gustul pentru o lectură apropiată de experiențe trăite, și, în același timp, să-i apropie de teatru prin jocuri și exerciții de improvizație. Ne propunem, în fiecare an, să dezvoltăm proiectele în care sunt implicate grupuri de tineri și tinere, pentru că ni se pare important să construim cu ei o artă care să le reprezinte nevoile și preocupările. E necesar să creăm contexte în care să simtă că ce fac are legătură cu ce simt și experimentează. Pe lângă spectacolele și activitățile inițiate de noi, avem parteneriate cu mai multe asociații și organizații – Art No More, Art Revolution, ADO, Centrul pentru studierea modernității și a lumii rurale, Quantic etc., care își vor prezenta proiectele la Replika. În aprilie începem și programul nostru de rezidențe în cadrul căruia am invitat două artiste din Italia, care formează grupul Industria Independente. Tot în formatul rezidenței vom lucra cu  tinere / tineri, care vor gândi împreună un spectacol. De asemenea, prozatoarea Lavinia Braniște va scrie un text care va fi prezentat la Replika.

 

Dora Constantinovici: Știu că tu iubești foarte mult copiii, adolescenții, poți să-mi povestești despre o experiență în care au fost implicați copii și ai identificat niște probleme legate de nevoi ale lor, diverse, aflate în zona de educație despre care nu au cu cine vorbi, pe care nu au cum să le depășească la școală?

Mihaela Mihailov: În urmă cu 7 ani, am lucrat alături de Radu Apostol, Viorel Cojanu și Mihaela Rădescu la spectacolul Familia Offline, pe tema copiilor ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate. Ne-a luat un an și jumătate tot procesul, pentru că am vrut să dăm timp unei dinamici de lucru care să nu ne transforme pe noi în „mânuitori” și pe ei în „executanți”. Metoda și practica noastră, la baza cărora stau teorii și forme de lucru dezvoltate de Dorothy Heathcote, Peter Slade, Belgrade Theatre – se bazează foarte mult pe încurajarea participării tinerilor la toate fazele construcției unui spectacol. Nu noi le dăm soluțiile teatrale, noi suntem acolo ca să le oferim un spațiu de reprezentare în care să-și găsească propriile rezolvări și modalități de expresie. Spectacolul trebuie să le aparțină în primul rând lor, să fie generat de gândirea și de emoțiile lor.

Viorel Cojanu în Familia Fără Zahăr de Mihaela Michailov, cu versuri compuse de Bobi Dumitras (Fără Zahăr) și muzică de Bobo Burlăcianu (Fără Zahăr) regia Radu Apostol

În toată perioada în care am lucrat împreună, ne-am dat seama că aveau nevoie să li se ofere un spațiu de vizibilitate emoțională, altul decât cel de la școală. Că aveau nevoie să nu fie doar notați și încadrați. Că era important să li se dea încredere și curaj. Că știau multe lucruri de care nimeni din jurul lor habar n-avea. Am stabilit cu ei un tip de relație care ne-a permis să vorbim despre ce îi durea, despre momentele în care simțeau că nimeni nu le dă nicio șansă.

Copiii se pregătesc intens alături de Radu Apostol pentru reprezentațiile “Familia Offline”, un spectacol-mărturie despre una dintre cele mai dezbătute și acute probleme cu care se confruntă România – viața copiiilor rămași acasă în urma migrației

Dora Constantinovici: Cât de importantă este arta angajată social și politic în România?

Mihaela Mihailov: Cred că mai degrabă e o mare confuzie legată de arta socială și politică. Dacă arta socială mai e cum e, în sensul în care nu trezește o repulsie așa de mare, asocierea artei cu politicul sperie și produce reacții de genul: eu fac artă, nu politică. Asta vine și dintr-o cunoaștere deformată și lacunară a sferei largi a politicului, din ceea ce Brecht numea „analfabetism politic”, din frica de a fi asociat cu o receptare politică. Ori din secunda în care ai ales să faci un text sau altul, din momentul în care reprezinți un corp pe o scenă, iei o decizie politică, pentru că optezi asupra contextului și dinamicilor de reprezentare, asupra unor accente pe care le pui. Decizi dacă reprezinți un corp de femeie sexualizat, obiectificat, non-emancipator, decizi dacă aduci în centru o poveste invizibilizată, decizi dacă vorbești despre o familie heterosexuală sau queer, decizi dacă adopți o poziție intersecțională, decizi în ce fel contribui și re-afirmi discursul mainstream, întărindu-i stereotipiile, decizi dacă imaginezi o utopie politică, dacă expui contra-istorii etc. Nu cred că există artă neutră politic. Discursul public – și teatrul e discurs public prin excelență – are la bază o gândire politică extinsă. Și cred că ar trebui să se centreze pe o politică a afectelor solidară cu cele și cei transformate / transformați în subiecți fără context de reprezentare, oferindu-le acest context și analizând critic cauzele marginalizărilor structurale.

Dora Constantinovici: Teatrul contemporan ar trebui să fie un instrument de schimbare a mentalităților societății și dacă da, în ce măsură crezi că funcționează el așa, la noi?

Mihaela Mihailov: Cred că experiențele teatrale centrate pe subiecte acute pot adânci cauzalități sociale și politice care te fac să mergi la sursa unui eveniment, să vezi de ce s-a ajuns la ce s-a ajuns, să nu mai dai credit unor discursuri normalizate. Nu știu dacă poți schimba o mentalitate, dar cred că uneori poți fisura măcar niște obișnuințe, poți pune niște întrebări cu accente mai profune, poți descentra istorii care ocupă tot spațiul pentru a vorbi despre istorii ocultate. Mi se pare că una dintre mize e să creezi noi narațiuni ale istoriei prezente, din perspectiva unor subiectivități care n-au loc să se exprime, sau atunci când au, li se dă un spațiu ciuntit. Teatrul poate subiectiviza spațiile narative proxime.

Ar trebui să înțelegem teatrul contemporan dintr-o perspectivă mult mai laxă, ca un câmp de acțiune extensibil în mai multe direcții. De multe ori, când spui că faci teatru în România, ești întrebat unde joci, unde ți s-a pus o piesă. E o perspectivă foarte restrictivă. Poți să faci multe alte acțiuni teatrale – ateliere cu diferite grupuri, lecturi itinerante etc. – care au un rol extrem de important pentru schimbarea de care vorbeai. Uneori să ieși din teatru poate fi mult mai eficient decât să rămâi în teatru, pentru că te întâlnești cu oameni care nu calcă în veci într-o clădire pe care scrie Bulandra sau Odeon. Când nu-ți vine publicul, trebuie să te duci tu spre el, nu să te lamentezi că nu îl ai, mai ales când ai infrastructură. Din păcate, la noi, teatrele au, în mare parte o unică funcție: aceea de a produce spectacole în fața unui public, în mare parte, captiv. E un sistem defectuos care cultivă foarte puțin formarea unor publicuri noi și, automat, schimbări structurale.

Dora Constantinovici: Uitându-te în urmă, la primul an în care a început să funcționeze Replika, care au fost cele mai mari probleme cu care v-ați confruntat?

Mihaela Mihailov: Precaritatea și instabilitatea, faptul că nu știam dacă ne vom putea plăti chiria, dacă vom reuși să ținem în viață spațiul, dacă ne vom permite să invităm artiste și artiști cu care ne doream să colaborăm. Teatrul independent e într-un decalaj financiar enorm față de teatrul de stat, care are un buget alocat în fiecare an, care își permite să țină un personal angajat, care nu-și pune problema supraviețuirii de la un AFCN la altul. Teatrului independent i se aruncă rămășițele festinului public. I se dă cămăruța cea mai scorojită din vila cu piscină. E aberant ca tot sectorul independent din România să depindă în acest moment de un singur fond – AFCN, în contextul în care singura posibilitate să te miști cumva e să-ți faci o structură asociativă cu care să aplici, pentru că teatrele fac rar angajări.

Replika a apărut în 2015, din nevoia de a consolida un concept teatral educațional cu o puternică dimensiune socială și automat politică. Ne doream să-i dăm acestui concept o reprezentare consistentă și atunci ideea de a înființa un spațiu a apărut firesc. Ne-am dat seama că pentru a putea face spectacole cu și pentru copii și adolescenți, așa cum vrem noi, adică angajate social, care să vorbească despre teme acute și să nu infantilizeze publicul tânăr, să-i respecte inteligența și emoțiile, pentru a putea organiza dezbateri, pentru a avea o activitate culturală în școli, e nevoie de un cadru. Multe dintre problemele cu care ne-am confruntat în primul an – când eu, Radu Apostol, Viorel Cojanu, Mihaela Rădescu ne-am gândit să deschidem spațiul – persistă și azi. Ne e în continuare foarte greu – acum grupul s-a extins la 7 artiste și artiști – să plătim chiria, să facem noi tot – de la spălat toalete, la conceput, scris și realizat proiecte, atras public, definit o direcție, mers în școli etc. – și încercăm să nu ne deprimăm prea tare.

Dora Constantinovici: Ce trenduri social-politice observi (în mass media, acțiuni publice) că prind putere?

Mihaela Mihailov: E o investiție zero în politici sociale, detectabilă la toate partidele politice. Dacă e ceva care apropie partidele, atunci sigur e vorba de ura pentru diferite categorii sociale – vezi asistații (e simplu să-i instrumentalizezi), de desconsiderarea celor precari. Iar în mass media vezi rasism la greu, homofobie, sexism, elogiul familiei tradiționale, proteste care merg la suprafața unor realități. Nimeni nu e nebun să susțină anticorupția, dar e important să vezi pe ce fond apare, de ce o ignori în anumite contexte și o vezi clar în altele. Cea mai mare bucurie politică anul trecut a fost eșecul referendumului pentru schimbarea definiției familiei în Constituție. Cu toată mobilizarea aiuritoare, efect – zero. Și de fapt semnalul a fost foarte clar: problemele sociale cu care se confruntă oamenii sunt mult mai presante și mai dureroase decât falsa angoasă a familiei tradiționale. Da, e nevoie de politici care să susțină pe bune familiile în sărăcie, monoparentale, cu părinți plecați la muncă în străinătate. Oamenii nu pot fi păcăliți la nesfârșit cu petarde discursive ambientale!

Observ și o tendință de protejare tot mai acută a profiturilor, care nu trebuie să fie deranjate, și o sfidare tot mai mare a sărăciei.

Dora Constantinovici: În general, genul acesta de muncă artistică vine cu un stres suplimentar față de alte activități lucrative, care este stresul cel mai mare cu care te confrunți? În ce mod ți-a modificat ție viața (și colegilor tăi pe care-i cunoști) – noile reglementări privind obligaţiile de plată a impozitului pe venit şi a CASS?

Mihaela Mihailov: Stresul cel mai mare cu care ne confruntăm la Replika e că nu știm cât și cum o să mai putem face față. Pentru că uneori, când o mână de 7 oameni face totul, te erodezi din toate punctele de vedere și ajungi să pui proiectele artistice în care ești implicată pe ultimul plan.

Avantajul meu e că sunt angajată și că am un salariu fix, care nu mi-ar ajunge dacă n-aș face și alte proiecte. Dar măcar știu că mă pot baza pe acea sumă.

Reglementările fiscale au afectat foarte mult sectorul independent, practic cel mai vulnerabil pentru că e cel mai discontinuu. Când funcționezi doar în independent, nu știi dacă vei fi parte sau nu din diverse proiecte, și chiar dacă ești, ajungi să plătești aberant de mult în raport cu ce câștigi. Practic, un statut oricum vulnerabil devine ținta destabilizării totale. Am prietene și prieteni care mi-au zis că se gândesc să renunțe pentru că nu știu dacă pot supraviețui. De asta e vorba, de fapt: de supraviețuire la limita decenței.

Dora Constantinovici: Crezi că adolescenții și copiii de azi sunt mai receptivi și mai implicați social și politic decât eram noi, decât erau părinții lor la vârsta asta?

Mihaela Mihailov: Cred că sunt într-o căutare continuă de activități care să-i seducă, de acel ceva, mereu altceva, care să le capteze permanent atenția. Se plictisesc foarte repede de o activitate, văd asta când fac ateliere și au nevoie de stimulări permanente. Din păcate, educația și gândirea lor politică sunt destul de precare, pentru că nu sunt formate, antrenate. Nu se acordă absolut deloc atenție teoriei politice. De exemplu, mi se pare că educația de gen ar trebui să înceapă de la școala primară, bineînțeles subtil și inteligent. Cred că dacă începi să deconstruiești de la o vârstă mică tot felul de clișee și stereotipii, dacă creezi spații emoționale și reflexive, în care copiii să se raporteze critic la ready-made-uri discursive, ai șansa să le dezvolți altfel receptarea politică nuanțată. Ca empatia să devină o emoție politică, trebuie cultivată din timp. Am întâlnit, în ateliere, adolescente și adolescenți brici, care-ți vorbesc despre anti-rasism, despre LGBT, despre drepturi, despre experiențe în care s-au simțit marginalizate/ marginalizați. Dar asta numai pentru că au avut contexte în care s-a discutat cu ei despre lucrurile astea. Până la urmă, educație înseamnă să extinzi în fiecare zi limitele gândirii și simțirii, să oferi contextualizare, o gândire a cauzelor unor evenimente. Tot vorbim de gândirea critică a tinerilor, dar ne ferim de tot ce-ar putea să le formeze această gândire – de exemplu, teoria politică.

Spre deosebire de noi, cred că adolescenții de azi intră în contact cu mai multe idei politice,  sigur că e foarte important și cum intră. Pentru că dacă li se livrează, fără nuanțe, discursul anticomunist pe pâine, dacă li se spune că, nu-i așa, comunismul e vinovat pentru decalajele economice flagrante pe care le trăim acum, pentru o piață de muncă bazată, în mare parte, în numele flexibilității, pe exploatare abuzivă, atunci s-ar putea să nu-i ajutăm, pe bune, să-și formeze o gândire politică critică.

Dora Constantinovici: Care crezi că este în acest moment cea mai mare problemă privind educația?

Mihaela Mihailov: După mine, cele mai mare probleme cu care se confruntă educația acum sunt segregarea și privatizarea. Ai o țară în care peste 50% dintre copii se duc la culcare fără să mănânce, ai un număr dublu de copii, față de media europeană, care sunt în risc de sărăcie și excluziune socială, ai lipsă flagrantă de infrastructură minimală în rural, și tu – mă refer la guvernele care s-au succedat și care au avut politici de ignorare totală a educației gratuite – o ții cu priorități de suprafață și cu discursuri de ochii lumii. Egalitatea de șanse e praf în ochi. Practic, vedem o mână de școli și licee de elită, pentru care e mare bătălie și restul – vid, de fapt vedem o dureroasă reproducere a inegalităților de clasă. Ai părinți care au posibilitatea să-ți ofere ceva – te-ai scos, n-ai – ghinion. Ori cei mai mulți n-au. În timp ce unii vorbesc de metode creativ-interactive de predare-învățare, alții se gândesc dacă au ce ce să se încalțe ca să ajungă la școală. Se pompează atât de obsesiv în performanța unor școli devenite cluburi exclusiviste, încât tot ce e în afara lor pare sortit eșecului.

Când zic segregare, nu mă refer doar la zona rurală, la copiii cărora li s-au închis școlile și care zac prin gări așteptând trenuri, ci și la o segregare educațională urbană, la clasele cu „buni” și la clasele cu „răi și ratați”, la școlile centrale și la cele de la periferie. Educația nu e doar bucățica aia de bancă în care pui copilul și-i ceri să fie atent. Educația e și mediul din care provine copilul, e și nivelul de trai al familiei lui, e și complexitatea lui emoțională. Un copil segregat va deveni mai ușor un adult expus exploatării. I s-a spus de-atâtea ori că e vai mama lui, încât ajunge să creadă că nu i se cuvine nimic.

Asta pe de o parte. Pe de altă parte, introducerea unor mecanisme de privatizare în școlile de masă accentuează un trend care devine din ce în ce mai acut în domenii vulnerabilizate: educația și sănătatea. Le privatizăm și anulăm bruma de gratuitate care încă mai e.


Comenteaza acest articol

Mihaela Mihailov: E o investiție zero în politici sociale, detectabilă la toate partidele politice

by Dora Constantinovici   11 min
0