Home > Agenda > Nominalizată de-a pururi, câştigătoare (aproape) niciodată

Nominalizată de-a pururi, câştigătoare (aproape) niciodată

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi se rupe inima de câte ori se anunţă lista de nominalizări la Oscar, şi pe ea se află numele lui Meryl Streep. Pentru că pot prezice ce se va întâmpla. În mod evident, nu va câştiga. Şi-şi va consolida cu încă o nominalizare în plus recordul Guinness de “cea mai nominalizată actriţă din lume”.

E cumva ridicol şi aberant. Filmele în care a jucat ea şi-au adjudecat de multe ori statueta, idem şi regizorii care au avut privilegiul s-o îndrume. Extrem de rar (în Kramer vs. Kramer, 1979, Sophie’s Choice, 1982 şi The Iron Lady, 2011), a şi câştigat. Dintr-un zdrobitor număr total de 18 nominalizări!

Prima nominalizare la Oscar a lui Meryl Streep a fost în 1978, cu The Deer Hunter, povestea unor muncitori americani de origine rusă, cu o distribuţie stelară care-i includea pe Robert De Niro, Christopher Walken, John Savage şi pe iubitul actriţei din acea vreme, John Cazale. Drama de pe ecran era dublată de una din culise: Cazale suferea de cancer şi a murit înainte ca versiunea completă a filmului să ajungă pe ecrane.

În 1979, a câştigat statueta cu rolul Joannei Kramer din Kramer vs. Kramer, povestea unui divorţ înverşunat cu o luptă vajnică pentru custodie. Lupta vajnică a început de la citirea scenariului, când Streep a conchis că eroina e mult prea schematică şi lipsită de veridicitate, şi s-a documentat personal în cercul casnicelor divorţate din Upper East Side, unde se petrecea acţiunea filmului. 70% dintre regizorii egomaniaci orgolioşi ar fi gratulat-o cu un “Flit, femeie, nu-mi spui tu mie cum să-mi fac meseria!” Cu o adorabilă lipsă de vanitate, regizorul Robert Benton a încurajat-o pe Streep să refacă dialogul şi acţiunea, pentru a da autenticitate personajului. Şi roadele s-au arătat, filmul a “secerat” multe dintre marile premii ale anului: Oscar pentru cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun actor (Dustin Hoffman), cel mai bun scenariu şi, desigur, cea mai bună actriţă în rol secundar (Streep).

În 1981, e nominalizată la Oscar pentru Iubita locotenentului francez (r: Karel Weisz), un film care narează două poveşti de dragoste în paralel: cea clasică din romanul lui John Fowles, dintre bizara Sarah Woodruff şi elegantul paleontolog Charles Smithson, şi cea contemporană, dintre doi actori, Anna şi Mike, care joacă aceste roluri într-un film. Deşi a pierdut Oscarul, Streep a obţinut un BAFTA Award şi un Golden Globe.

În 1982, obţine Oscar pentru rolul principal din Sophie’s Choice, un personaj pe care se luptă ca o leoaică să-l obţină, implorându-l în genunchi – la propriu! – pe regizorul Alan J. Pakula s-o distribuie. Paloarea tragică a etericei Sophie Zawistowska (da, am căutat pe Google cum se scrie corect!), supravieţuitoarea Holocaustului, devine un icon clasic de cinema.

În 1983, e nominalizată pentru Silkwood, povestea reală a unei muncitoare la o uzină nucleară, care descoperă că mediul de lucru este toxic şi începe să lupte cu sistemul.

În 1985, e din nou pe lista nominalizărilor cu Out of Africa, ecranizarea unui roman celebru autobiografic scris de Karen Blixen, o daneză bogată şi idealistă, care-şi doreşte iubire adevărată şi e gata de orice sacrificiu pentru asta, de la mariaj de convenienţă (!) şi până la o aventură cu Robert Redford.

În 1987, e din nou pe lista celor cinci candidate la Oscar cu Ironweed (r: Hector Babenco), unde ea şi Jack Nicholson interpretează un cuplu de homeleşi alcoolici, cu vieţile distruse, fără nici o speranţă de viitor.

În A Cry in The Dark (1988, a opta nominalizare succesivă), Streep studiază accentul australienilor, pentru a întrupa altă persoană reală: pe Lindy Chamberlain, o adventistă acuzată că şi-a ucis copilul mic. Reacţia amară şi furioasă a femeii la atenţia presei a determinat opinia publică să o înfiereze şi să o incrimineze, şi de aceea, Chamberlain a fost acuzată de crimă şi condamnată, deşi dovezile aduse împotriva ei s-au dovedit ulterior a fi false. Deşi rolul în sine e excelent, Streep devine o ţintă a satiriştilor cu replica de mare angajament “The dingo ate my baby!”

În 1990, îi vine o nominalizare şi pe dramedie, cu Postcards from the Edge, altă poveste autobiografică, de această dată a actriţei şi scriitoarei Carrie Fisher. Eroina e, evident, o artistă drogată cu cariera în ruine, care ajunge la o clinică de reabilitare, şi care primeşte o ultimă şansă de a-şi reface cariera dacă e de acord să stea cu mama ei, o cotoroanţă nesuferită, manipulatoare, pisăloagă, mereu gata să-i scoată ochii cu cariera de mare divă pe care ea (cotoroanţa, în interpretarea memorabilă a lui Shirley McLaine) a avut-o pe vremuri.

În 1996, e din nou nominalizată pentru The Bridges of Madison County, unde îl are ca regizor şi co-protagonist pe Clint Eastwood. Doi fraţi descoperă, după moartea mamei lor, un jurnal care relatează o intensă aventură pasională şi află că fericita lor copilărie ar fi putut fi radical diferită dacă femeia n-ar fi luat înţeleapta decizie de a rămâne o familistă. Asta îi determină pe amândoi să devină părinţi mai responsabili. Un film cu morală, cum îi place lui Eastwood.

În 1998, e din nou pe lista nominalizărilor cu One True Thing, povestea unei casnice muribunde de cancer, a cărei boală o determină pe fiica ei (Renee Zellweger) să renunţe temporar la carieră. Mărturisiri, lacrimi şi regrete târzii, specialitatea lui Streep.

În 1999, studiază intensiv vioară pentru rolul Roberta Guaspari din Music of The Heart, singurul film al lui Wes Craven care nu e tributar genului horror. Povestea artistei care-şi descoperă vocaţia de profesoară şi creează un program de încurajare a talentului micilor artişti din Harlem îi aduce încă o nominalizare. (!)

Un alt rol bazat pe o persoană reală, scriitoarea Susan Orlean, e cel din Adaptation, care-i aduce nominalizarea din 2002. Evident, Meryl nu ia Oscarul nici atunci, dar obţine un premiu de consolare: recordul Guinness pentru cea mai nominalizată actriţă. Cu această nominalizare (a treisprezecea), o depăşeşte pe Katherine Hepburn, deţinătoarea precedentă a recordului).

În 2006, e nominalizată pentru impresionantul tur de forţă comică generatoare de hohote de râs din The Devil Wears Prada; în 2008, pentru rolul rigidei şi austerei directoare de şcoală din Doubt, în 2009, pentru măiestria în care intră în rolul vestitului chef Julia Child.

În 2011, după 29 de ani de aşteptare, îşi adjudecă al treilea Oscar, pentru rolul Margaret Thatcher din Iron Lady. 29 de ani! Cel mai îndelungat caz de genialitate nerecompensată la care mă pot gândi.

Era cumva de aşteptat că, după ce juriul şi-a călcat pe inimă şi a premiat-o în 2011, n-avea cum să facă acelaşi lucru şi în 2013, pentru nominalizarea din Osage County. Tot ce putem să sperăm este ca Meryl să nu mai aştepte alţi 29 de ani pentru încă o statuetă.

Articole asemanatoare
meryl streep
Meryl Streep, adevărata poveste din spatele mariajului ei
Fotografii si calatorii de colectie intr-o cariera de succes
Celebritati nascute pe 22 iunie!
Fii cel mai bun din domeniul tau cu Mihaela Tatu

Loading...

8 Responses

  1. Radu Cristescu

    Am citit textul iar comentariul de pe FB vroia sa spună ca a luat 3 oscaruri (lucru ce rezulta din text) totuși ceea ce înseamnă ca mai are unul sa egaleze un record.
    Nu vad de ce m-ai banat dar e problema ta. O zi buna.

    1. lorena

      Dacă citeai textul, desluşeai şi ideea lui principală: că recordul nu se referea la număr de Oscaruri CÂŞTIGATE ci la număr de NOMINALIZĂRI. Exact asta era ironia. 18 Meryl vs. 12 Hepburn. Dacă în continuare n-ai înţeles care e problema, ghinion. Mai simplu şi mai sec decât atât n-am cum să explic.

    1. lorena

      regret să punctez evidentul, dar, dat fiind că tu comentezi la textul meu, nu eu la al tău, tu trebuie să depui efortul de adecvare la subiect.

  2. Radu Cristescu

    Ok. Mai explic o data. Ideea pe care am desprins-o eu din text a fost ca Streep a câștigat rar oscarul , doar de 3 ori din 18 nominalizari.
    La care am comentat ca mai are un singur premiu de luat si egaleaza recordul. Altfel spus, sa nu ii plângem de mila.

    1. lorena

      Interesant, numai mârlanii spun asta. Şi, în general, mârlanii care au impresia că-şi pot permite să fie mârlani fără să li se riposteze cu aceeaşi monedă. Eu încă n-am tratat urât pe nimeni care mi-a dat de ales.

Comenteaza acest articol

Nominalizată de-a pururi, câştigătoare (aproape) niciodată

by   4 min
8