Între 25 iunie – 1 iulie, minorităţile sexuale din România îşi exercită dreptul la liberă exprimare, în cadrul singurului festival al comunităţii LGBT locale: Gayfest 2012. Dorind să aflăm detalii despre evenimentul care, pe lângă nenumăraţii ambasadori ai diverselor state cu tradiţii democratice, şi-a câştigat în acest an şi susţinerea unei Ambasadoare de înaltă ţinută artistică, Loredana Groza, i-am solicitat un interviu Irinei Niţă, directoarea Asociaţiei ACCEPT – organizaţia care, an de an, şi-a asumat menirea de a lupta cu birocraţia şi cu prejudecăţile încuiaţilor, promovând un drept fundamental al omului: acela de a iubi liber.
Ambasadorul Statelor Unite, Mark Gitenstein, şi soţia lui.
Irina mă întâmpină triumfătoare, cu DEX-ul în mână. Tocmai a reuşit să obţină modificarea termenului “iubire”. Nu mai e un sentiment “pentru o persoană de sex opus”, ci “pentru o persoană”. Ca om care-şi iubeşte mama, sunt perfect de acord cu asta.
TABU: Aveţi o istorie destul de lungă pentru o ţărişoară eminamente retrogradă, cu un popor care cultivă smerenia ipocrită mai abitir decât porumbul. Cum rezistaţi?
IRINA NIŢĂ: Am ajuns la a noua ediţie de festival şi la al optulea marş. Anul ăsta, ne concentrăm pe lucrurile care ne definesc ca oameni, dincolo de orientarea sexuală, pe solidaritate, pe tot ceea ce ne apropie. Avem mai multe evenimente culturale, gândite pentru orice tip de public, inclusiv cel hetero. Am invitat o piesă de teatru a unui teatru din Republica Moldova, “ROGVAIV”, care poate fi interesantă şi pentru un homofob. E bazată pe reacţiile reale ale politicienilor moldoveni, în discuţiile despre legea împotriva discriminării. Râzi, oricine ai fi. Avem un film absolut genial, Secret Years, cu poveştile a unsprezece lesbiene din Ungaria, care şi-au trăit orientarea sexuală în perioada comunistă. Sunt poveşti cu care ne putem identifica uşor. Poveştile unor femei mai apropiate nouă decât cele dintr-o ţară vestică. Apoi, o să avem o bibliotecă vie – un eveniment care se va desfăşura aşa: nişte oameni, cu experienţa şi opiniile lor, vor fi “cărţile”. Vor exista un “bibliotecar” şi un “catalog”, în care fiecare “carte” se va descrie cu un paragraf. Iar publicul va putea împrumuta “cartea” care-i va stârni curiozitatea şi o va “citi” prin dialog.
Cum aţi atras-o pe Loredana?
Loredana este a partenerilor noştri, PSI România. E ambasadoarea programului lor dedicat comunităţii LGBT: “Eu sunt! Tu?”
De ce refuză o mare parte din comunitatea LGBT să participe la Marşul Diversităţii?
Eu îţi pot enumera doar pretextele invocate, fără să discut legitimitatea lor. Unii spun că nu vin, pentru că nu vor să fie văzuţi de şefi sau de vecini. Chiar şi oameni foarte deschişi în privinţa orientării lor sexuale au zone în care nu sunt out. Să apari la televizor la un astfel de marş e ca un statement. Dacă eşti heterosexual, e uşor, pentru că ţi-e evidentă calitatea de susţinător. Dar dacă eşti gay şi ţi-ai construit întreaga viaţă pe discreţie, e o problemă. Iar dacă ai o relaţie fericită cu cineva care nu e deloc out, îi poţi cauza probleme prin vizibilizarea ta. Alţii spun că se tem de reacţiile extremiştilor homofobi. Alţii spun că evenimentul nu-i reprezintă, adică: sunt voci din lumea LGB şi uneori chiar T, care au sugerat să impunem un dresscode – ţinută business. Pentru că nu se simt reprezentaţi de persoanele care se travestesc. La asta, am un răspuns simplu: “Câtă vreme tu nu vii la marş, să te reprezinţi singur, te reprezintă tocmai persoanele care se travestesc. Şi va fi cu atât mai greu să transmiţi ideea că nu eşti, de fapt, decât un om obişnuit.”.
Martin Harris, ambasadorul Marii Britanii, şi echipa sa
Aţi accepta un astfel de dresscode?
Cum să impun eu, ca organizator al unui festival al diversităţii, o regulă de genul: vă puteţi exprima diversitatea, dar numai în forma dată de noi? Am încălca una dintre valorile pe care ne sprijinim activitatea: libertatea de expresie. Dar, dacă cineva îşi doreşte să poarte o ţinută business, e binevenit. E important să promovăm ideea că mulţi gay au o înfăţişare şi un comportament comun şi că nu se deosebesc radical de restul oamenilor.
Cum vă afectează Marşul Normalităţii?
A fost un moment de amuzament suprem anul în care s-au organizat trei Marşuri ale Normalităţii. Fiecare cu normalitatea lui. Biserica cu normalitatea ei, Noua Dreaptă cu normalitatea ei şi conservatorii veniseră şi ei cu o normalitate. Pentru mine e incredibil faptul că oamenii nu pot pune în oglindă: cum arată Marşul Normalităţii şi cum arată al nostru. Nimeni nu remarcă pumnul strâns, înjurăturile şi obscenităţile de la Marşul Normalităţii. Semnele prin care ei exprimă că nu-s de acord cu homosexualitatea. “Ce-o să spună copiii noştri când or să vadă doi bărbaţi ţinându-se de mână?” zic ei. Şi ies pe stradă – şi, de obicei primesc centrul Bucureştiului – cu desene care înfăţişează doi bărbaţi angajaţi într-un act sexual. Eu cred că e ceva mai greu să le explici copiilor chestia asta.
O afirmaţie comună printre cetăţenii de rând este: dacă eu nu fac Heterofest, tu de ce faci Gayfest?
Zi-le acestor cetăţeni să gugălească termenul “festival”. O să găsească tone de festivaluri dedicate dragostei, predominant celei heterosexuale. Mai simplu: la orice nuntă, există acea tradiţie a alaiului care defilează din poartă în poartă, să-şi manifeste fericirea. Valentine’s Day e o sărbătoare a dragostei, nu? Sau, să te întreb eu: de ce nu e deranjat nimeni de o paradă militară, de exemplu? Sau de parada motocicliştilor? E dreptul unui grup de oameni care au ceva în comun să iasă în stradă şi să-şi celebreze comuniunea.
Apoi: ca heterosexual, nu ai de ce să manifeşti pentru drepturile tale, de vreme ce-ţi sunt garantate.
Mai există violenţă fizică la marşurile Gay Pride?
Nu avem de unde să ştim. În ultimii ani, marşul nu mai e marş în adevăratul sens al cuvântului. O paradă înseamnă, nu-i aşa, să ieşi în spaţiul public şi să te arăţi. Noi ieşim într-un spaţiu public, dar într-unul complet izolat de jandarmi. E ca o petrecere privată în mijlocul străzii. La finalul party-ului, în punctul terminus, toată lumea e invitată să-şi scoată toate semnele de participant şi să dispară cât se poate de discret cu putinţă. De aceea, Marşul ajunge la public doar prin intermediul jurnaliştilor, care aleg doar pozele foarte pitoreşti.
Te deranjează acest stereotip, al poponarului fistichiu şi împopoţonat?
Stereotipul, prezentat ca imaginea absolută a comunităţii, e ca şi cum am încerca să definim un heterosexual fotografiindu-l în timpul carnavalului de la Rio. Oamenii habar n-au câţi gay există în cercul lor de prieteni, în familia lor şi printre colegii lor de serviciu. Stereotipul e cel care te împiedică să descoperi persoana. Sunt oameni care refuză să creadă că X e gay, doar pentru că X nu arată aşa cum cred ei că arată un gay. Inclusiv despre fostul preşedinte ACCEPT, Florin Buhuceanu, care e out, m-a întrebat cineva de la o ONG dacă e cu adevărat gay. Am avut un curs juridic aici, la ACCEPT. Iar în formularul de evaluare al cursului, cineva a scris “Am fost surprins să văd că persoanele gay se îmbracă normal”. Ce legătură avea asta cu conţinutul cursului? Sau: “Nu ştiam că gay-ii pot avea job şi educaţie”. Sunt exemple grăitoare în privinţa calapodului cu care vor ei să te potriveşti neapărat.
Pe de altă parte, înţeleg nevoia presei de a sublinia că au filmat un marş Gay Pride şi nu un protest pentru salvarea Roşiei Montane. Deşi, între noi fie vorba, participanţii sunt cam aceiaşi.
Foto: arhiva ACCEPT.
9 comentarii