Home > Lifestyle > Stiri > Oglinzile din mine – jurnalul Clarei

Oglinzile din mine – jurnalul Clarei

La începutul acestui an, Colegiul Național „Petru Rareș” din Suceava a organizat a doua ediție a Concursului Național de Diaristică pentru liceeni. Concursul încearcă să promovează jurnalul, un gen literar pe care îl consideră nevalorificat.

Tabu a fost interesată de încercările de memorialistică ale liceenilor și am rugat organizatorii să ne trimită câteva lucrări. Am ales s-o publicăm pe cea a Clarei Cășuneanu, eleva în clasa a IX-a la colegiul organizator. Am rugat-o pe Clara să scrie câteva cuvinte despre ea. În continuarea lor puteți citi patru pagini din jurnalul ei.
— Redacția Tabu

Sunt elevă în clasa a IX-a la secția matematică-informatică-engleză intensiv, având cea mai mare medie de admitere din județ. Am 15 ani și scriu din ciclul primar, atât poezie cât și proză, și intenționez să lansez un volum într-un viitor cât mai apropiat.

A scrie înseamnă pentru mine a simți, eliberându -mă de stres și evadând; e o pasiune să scrii, iar când această pasiune se leagă de șireturile succesului, cuvintele îți dau elan, devenind o provocare.

Am început să scriu jurnal odată cu debutul clasei a IX- a. Uzez acest spațiu al literaturii, prin cuvinte, și încerc să îngheț timpul pierdut, trecut, trăit, materializându-l în gânduri și sentimente proprii reflectate pe foaia de jurnal. Sunt o optimistă incurabilă, o persoană foarte comunicativă, adaptabilă și sociabilă, puternică și ambițioasă, precum și o perfecționistă în tot ceea ce fac. Nu știu încă ce voi face în viitor, dar cu siguranță voi lupta pentru o carieră de succes.

Literar, încerc să mă adaptez stilurilor și să înțeleg concepția fiecărui autor. În principal însă, prefer pentru genul liric poeți ca Marin Sorescu, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Tudor Arghezi. Printre prozatorii îndrăgiți se numără Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade, Ionel Teodoreanu, George Călinescu, James Clawell, J. D. Salinger și Virginia Woolf.!

Oglinzile din mine
– fragmente –

 Miercuri, 22 [octombrie 2008]

Zi ploioasă, mestecându-și propria tristețe. Cerul plânge cu lacrimi mari de crocodil de vreo 3 zile. Stranie zi, ca un început al unui fapt din care nu răzbate decât o geană de lumină. E de fapt un fel de presimțire: voi începe jurnalul. Dar am ieșit mai întâi să mă plimb pe la 9 jumătate cu A. M-a sunat să-mi spună „La mulți ani!”. Azi plouă. Plouă. Ici, colo văd arabescurile de apă colorată, scurgându-se într-o cadență molipsitoare. E prea multă lume în oraș azi, mă amețește nebunia ei. Oamenii capătă siluete estompate, difuze. Mă lovesc de artificialitatea lor invizibilă. De ce sunt așa de nepăsători? Ipocriți? Grăbiți? Mă simt ca într-o hală imensă și pustie, căutând nu știu ce, auzind același fond sonor: „Moare câte puțin cine se transformă în sclavul obișnuinței, urmând în fiecare zi aceleași traiectorii… cine nu-și schimbă existența… cine-și petrece zilele plângându-și de milă și detestând ploaia care nu mai încetează”. Caut vopsele noi pentru siluetele lor, să pictez fețele lumii altfel. Să-i schimb. Mă întorc acasă. Adineauri voiam să plec. Voiam să plec din mine, devenisem insuportabil de nostalgică, dar… imposibil. Noroc de vizita lui C. și D., m-au înveselit și prezența lor, și cadoul primit. Anyway, ploaia a încetat. Mă apuc să scriu așadar. Au început să cadă frunzele. Åži în căderea asta, numai ceasul de toamnă capătă o paloare de gravitate îngândurată. Când mă gândesc că spre deosebire de caietul pe care eu formez acum litere cu pixul povestea ta e completă, că tu vei parcurge mult timp de acum înainte pagini pe care eu încă nu le-am scris, că tu vezi cum va fi viața mea timp de un semestru, un an, o mie, pe când eu habar n-am…

Miercuri, 21 [noiembrie 2008]

Iarna a venit timpuriu, mai fără mine. Lumina e în geamul meu astăzi. E în paharul cu apă. Ajunge și în ochii mei. Grădinăresc o carte acum. E un test de personalitate la pagina 43. Mi-a ieșit stilul imaginativ. Åži azi scriu, asta e preocuparea stilului meu probabil. Mi-e imposibil să mă adun însă; mintea mi-e ca un ghem de ceață colorată. Azi sunt prinsă de cuvinte, în sfârșit le-am venit de hac. Ascultă aici câteva exemple dintr-o listă în continuă mișcare și transformare. Cuvântul „apărea” înseamnă și apă care nu e bună, „ a dăuna” este a da una [în cap cuiva, de exemplu], „factura” este a face o tură, „mă străduiesc” este a merge pe străzi, „centrifugă” este unul/una care merge prin centri etc. Åži mă mai mir de nebunia lui C. Nu ți-am zis încă de asta, nu? C. e nebun, pierdut în nebunia lui, în cuvintele astea din aer. Oare e conștient de ceea ce zice uneori? Nu știu. Cert este că s-a rătăcit în acest puzzle de cuvinte, conștient. Ce să mai zic?Am epuizat acest subiect, ca și pe cel cu nebunia. Sau nu am curaj. Curaj, [mi]-am zis! Dar, dacă tot scriind și scriind, îl ajung cu nebunia? C’est la vie?!(…)

Sâmbătă,13[ decembrie 2008]

Citesc „Lorelei”. Să-ți zic ceva? Stai să împrumut câteva cuvinte din aer. (…) C. și A. îmi spun că am luat iar premiul I la olimpiada de română. Mă bucur, dar tot e rost de nostalgie pentru mine. Åži nu știu de ce . Åži vreau să aflu. Repede.

Marți, 13 [ianuarie 2009]

Delirezi în singurătatea asta, schizofrenia gândirii. Nu-i nimic, se va rezolva. Azi am avut franceză. M-am lecuit de orice pasiune pentru franceza, cel puțin azi [c’est ça]. Poveste: se făcea că era o zi de marți. Aveam franceza. Trebuia să facem un dialog. Am scris despre filmul „Twilight” – în engleză, „Amurg”- în română. Am întrebat profesoara cum se zice „amurg” în franceză. Îmi răspunde simplu :”le soir”. „Le soir?” repet eu. Mi-a confirmat. Cu asta a căzut cerul pe toată pasiunea mea pentru franceză. Ce ingenioși sunt francezii: e doar „le soir”. Romantism pe naiba!Am schimbat termenul, însă în „amurg”, nu „le soir”. Åži am început să bat câmpii. Åžtiu doar 2 limbi, și cu a mea 3. Engleza mă pasionează din „times immemorial”, mai precis de când eram la grădiniță [mint de îngheață apele, cred, dacă știam eu ce-i aia pasiune pentru engleză la grădiniță eram genială!]. Dar nu mai contează. Să înveți engleză, să vorbești engleză e de-a dreptul fascinant, cel puțin pentru mine. Să faci engleza cu profesoara mea și să înveți tot felul de expresii, asta întrece orice limită. Nu poți să nu iubești engleza, îți spun! Franceza are unii termeni așa de siropoși, de uneori mă tăvălesc de râs [Eminescu spune că expresia asta e chiar foarte adevărată]. Franceza-i nostalgie, tristețe, exuberanță, extaz, romantism. Pasionant. Pasionant e și faptul că toate stările astea [de cuvinte vorbesc] vin din franceză. Mai în glumă, mai în serios, ador franceza. Româna… le întrece net pe toate. De-abia limba asta e fascinantă, pasionantă, mai gândește-te tu la niște termeni. E română, ce vrei să îți spun? E o nebunie tot ce e [în] română. Fericiți cei ce gândesc ca mine! (…)

Vineri, 15[ianuarie 2009]

Am avut azi biologia. Ființa aceea, mereu „ tirée à quatre épingles” are un efect halucinant asupra noastră, și, implicit, a mea. Stilul ei de a fi e special: nu poate fi încadrat nici în diavolița diavolițelor, nici în îngerul lui Dumnezeu. Nu din cauza ei mor eu zi de zi de frica „norocului” demențial pe care mi-l pot însuși fiind ascultată din toate lecțiile? Nimic nou sub soare! Nu o urăsc, pur și simplu nu pot face asta. Chiar… o admir. O dovadă concretă e însăși prezența ei în acest jurnal. Toți (prietenii) ar crede că delirez spunând asta, însă nu datorită ei voi ști eu ceva biologie în viața asta?

Joi, 29 [ianuarie 2009]

Åžcoala îți oferă multe satisfacții, am realizat asta de mult timp. Însă satisfacție este și sentimentul acela de reciprocitate, ce oferim noi în schimb școlii, dar ce oferim personalității noastre în special prin școală. E. și R., spre exemplu, au oferit multe, au oferit pe tavă indiferența lor profesorilor. Finalul a fost trist de ambele părți. Cei doi sunt corigenți, iar profesorii respectivi sunt prizonierii nervilor. Gândindu-mă la „Romanul adolescentului miop”, n-ar fi o idee rea pentru cei doi, mai sus menționați, să-și înceapă un jurnal. Din păcate, nu au tangențe cu româna. Mai greu să găsești liceeni talentați la română și corigenți. (….) În ultima vreme s-au urcat mulți oameni în trenul vieții mele. Unii au urcat la ultima stație, alții s-au înghesuit încă de la începutul călătoriei. Curios! Au apărut mai multe compartimente, au apărut mai multe vagoane. Am început să caut oamenii din ele. Unii sunt încă acolo; alții au plecat la jumătatea drumului. Åži cu acei ce au plecat mă imaginez balansându-mă pe firele de păr ale minciunii lor. Până se vor despica! Atunci voi fi ieșit din noroiul ăsta…

Vineri, 30 [ianuarie 2009]

Adevărat e că nu ai cum să pui timpului bolovani în cale. E… naiv să crezi că va dura. Însă extazul acesta în care mă îmbăt e o ființă, e o ființă din mine. Pulsează, și pulsează. E nostalgia a tot ce a fost ieri, alaltăieri, și mult timp în trecut. Bucuria trecutului e nostalgia. A prezentului e simțirea. Pe domnul „Viitor” îl las să șomeze deocamdată. S-a terminat un semestru, și eu tot rătăcesc în labirintul nostalgiei ce îmi ninge sufletul. I. mi-a trimis pe mess azi niște versuri. „Moare câte puțin cine evită pasiunea, cine preferă negrul pe alb și punctele pe "i" în locul unui vârtej de emoții, acele emoții care învață ochii să strălucească, oftatul să surâdă și care eliberează sentimentele inimii”. Credeam că s-a apucat de scris. Greșit! Mi-e cunoscut: Pablo Neruda. Nostalgia-mi traversează azi toate străzile terne, cu asfalt crăpat în care stă uzată de atâta umblat apa din fulgi. Azi ninge, sau plouă pe străzile alea. Nu știu încă sigur. Îți zic mai încolo. Azi banca din parc e goală. Tot azi îmi dau seama că aș mai vrea să fie iarăși școală. Ai zice că am înnebunit, nu? Dar nu e așa. Sunt o egoistă, învăț doar pentru mine. Plutesc în starea asta demult, și va mai dura o veșnicie poate. Vreau să mă plimb prin parc cu S. vreo 4 ore jumate vineri seară înainte de olimpiadă, să „desființăm” româna, așa cum ar zice C., pe un frig de crapă pietrele. Să joc cu B., cu M., cu D., cu E., cu A., cu I., cu C., cu G. macaua și să-i bat sau să mă bată [pas]. Vreau să merg la S., să o văd palidă, serioasă, apoi surâzătoare la vederea chipului meu; să-mi spună „Ești o dulce”; să zâmbesc și să-i zic „Idem!”, căci irosesc oxigenul cuvintelor. Åži iar să se întrebe cum pot fi fericită, optimistă mereu. Dar oare fericirea nu e rudă cu relativitatea? Sunt eu mereu fericită sau e doar o mască uneori pentru naivii ca ea și ca alții ? N-am de unde să știu. Să merg cu B. la bibliotecă și să se uimească bibliotecara de cărțile pe care i le cerem, afișând zâmbetul ei etern [știe ea ce știe]. Să-i aduc jumătate din biblioteca mea lui B., să vină și ea cu jumătatea ei de bibliotecă. [Trece o lună… Deja ai citit? Ne-am luat jumătățile înapoi.] Mi-e dor și de ora de informatică, și de iubitul lui I., C++. I l-am furat nu demult, deci e al tuturor [ce geloasă e acum, îți poți închipui]. Să ne spună profesoara că ea și toți colegii ei care ne îndrumă vor să ne facă oameni, de parcă am venit extratereștri în căutarea metamorfozei la Petru. Vreau să vină ora de română și să… Să-ți spun? Se vede treaba că e mai bine să nu spui niciodată nimic nimănui de cei din jurul tău. Cum începi să scrii de ei, cum te apucă dorul. Am început cu milă paginile albe, vălurind zăpada întinsă. Prin transparența foilor vedeam umbrele literelor ca niște ghiocei într-o gâlceavă perpetuă de a ieși prin zăpada udă. Scrisul meu emana caldură, gheața se topea la fiecare cuvânt cernit. E un un lan imens de fulgi albi, peste fulgi albi, peste fulgi albi… [Ce-mi place Cărtărescu!] Pe străzile sufletului meu ninge. Nu mai sunt străzi terne. Se schimbă, ca și tălpile cerului. Åži toate impresiile astea, de la începutul începuturilor tale, nu sunt decât niște continente (unele mai calde, altele mai reci) ale sufletului în care mi-am terminat peregrinarea. Acum, la sfârșitul jurnalului, realizez ca sunt doar niște oglinzi pe care le păstrez în amintire. Doar niște oglinzi. Oglinzile din mine, în reflexele schimbătoare ale sentimentelor unei adolescente. Ce zici c-a mai rămas? Un ciob de poveste ? Așa cred și eu… Dar povestea se face din cioburi puse cap la cap, cioburi care și-au pierdut ascuțișul și se țin de mână strâns, nu ? (…) P.S.: Acum ai putea spune că, locuind în sufletul unei adolescente, e mare înghesuială? Ba bine că nu…


Articole asemanatoare
DEZVĂLUIRI incendiare despre viaţa amoroasă a lui Philip Seymour Hoffman
“Jurnalul unui om dezamăgit”

Loading...

Comenteaza acest articol

Oglinzile din mine – jurnalul Clarei

by admin   9 min
0