Dacă românii ar fi la fel de cinefili pe când sunt de gurmanzi, Belgia n-ar fi celebră doar pentru ciocolată şi verze de Bruxelles, ci şi pentru vagoanele de lacrimi pe care reuşesc să ni le stoarcă, prin mijloace atent verificate şi selecţionate, filmele lor. Vineri seara am fost la premiera ultimului import în domeniu, Hasta la vista, în regia lui Geoffrey Enthoven. Şi trebuie să mărturisesc că n-am mai plâns aşa de la ultimul film al fraţilor Dardenne încoace.
Filmul vorbeşte despre trei tineri: Lars, un tip cu tumoare pe creier în fază terminală şi paralizie progresivă, momentan pe buza morţii, Philip, un paraplegic – imobilizat de la gât în jos – şi Jozef, un băiat aproape orb. Cei trei sunt prizonieri ai propriilor handicapuri, iar vieţile lor sunt limitate din foarte multe puncte de vedere – iar filmul ne arată, cu lux de amănunte înduioşătoare, cât de norocos eşti tu, cel din sală, că funcţionezi aproximativ normal.
Cei trei au un vis comun: nu vor să moară virgini. De aceea, după ce aud de la un olog de pe net despre fabulosul El Cielo, bordelul de lux specializat pe nevoile persoanelor cu handicap, decid să ia viaţa în piept şi să facă o excursie care să le ofere experienţa misterioasă şi nebănuită a erosului.
Părinţii nu sunt de acord, iar băieţii se văd siliţi să încropească un plan de evadare cu ajutorul unui misterios Claude, care e însoţitor calificat de persoane de handicap – şi care se vădeşte a fi o franţuzoaică grasă şi bărbătoasă.
Ştiu, aşa cum povestesc eu intriga, sună a comedie. Şi poate că, parţial, este. Dar fiecare acţiune care stârneşte ilaritate e dublată de lupta cutremurătoare cu neputinţa şi cu moartea. Mergeţi că vedeţi filmul – e catartic. Şi, dacă nu vreţi să ajungeţi să plângeţi în punga de popcorn, luaţi două pachete de şerveţele cu voi.