1942, Londra. Kenneth Clark, directorul de la National Gallery, citește ziarul la orele dimineții. Deodată, descoperă un articol care îi este adresat. Printr-o scrisoare i se lansează apelul de a redeschide porțile muzeului său, închis din cauza bombardamentelor…
Terapia prin artă
Redeschiderea muzeului ar reprezenta un gest cât se poate de periculos pentru operele expuse la National Gallery, însă Clark cade pradă emoțiilor în timp ce citește unul dintre argumentele autorului: „Fiindcă imaginea Londrei este afectată și mutilată, avem nevoie să vedem lucruri frumoase.”
Cum ar putea împlini dorința expeditorului său? National Gallery, la fel ca multe alte muzee, este golit de tablouri. Operele se află ascunse într-o mină dezafectată din Țara Galilor. Precauțiile nu sunt în van, fiindcă din 1940, nouă bombe au căzut asupra clădirii din Trafalgar Square. Luând în calcul iminența și imprevizibilitatea pericolului, muzeul nu poate reveni la programul său obișnuit.
Tabloul lunii
Dar londonezii au nevoie de artă, mai cu seamă în aceste vremuri de restriște. Motiv pentru care Kenneth Clark ia o decizie uimitoare. Hotărăște ca lunar să expună o unică operă în muzeu. Toate măsurile sunt foarte bine gândite, în așa fel încât „tabloul lunii” să se afle în afara oricărui pericol.
Doi angajați sunt responsabili să păzească lucrarea în permanență. La cel mai mic semnal de alarmă, aceștia sunt instruiți să evacueze incinta. În fiecare noapte, tabloul este depozitat într-o cameră subterană ascunsă.
Spre bucuria lui Clark, publicul este încântat de această reîntâlnire. Inițiativa sa rămâne în vigoare până la finalul războiului. La vederea unei picturi de Titian, Velazquez sau Renoir, londonezii își recapătă încrederea și speranța în umanitate. După cum menționa și autorul scrisorii: „este riscant, dar merită.”
