Home > Agenda > Pe partea sensibilă

Pe partea sensibilă

În ultima vreme, sunt un om norocos. Am o experienţă cinematografică minunată după alta. De această dată, sursa plăcerii vizuale vine din partea asta a Prutului şi e de o delicateţe nespusă, miniaturală, care contrastează acut cu faţa de lăcătuş montator la uzina “Steagul Roşu”, a autorului Tudor Cristian Jurgiu (foto, dr.)
Câinele japonez e unul dintre acele creaţii rare care izbutesc cu brio să fie sensibile şi înduioşătoare, fără să cadă în păcatul patetismului. “Dar care e diferenţa între sensibil şi patetic?” m-a întrebat ieri o cititoare pe net. Păi, când doi oameni se uită siropos unul la altul, spun vorbe siropoase şi fac şi gesturi siropoase, avem triplu sirop (aka triplu pleonasm), ceea ce constituie infracţiune de patetism. Când doi sau mai mulţi oameni poartă o conversaţie cvasi-casual, au priviri stinghere şi gesturi nesigure, iar tu, spectator, simţi din energiile lor o uriaşă dragoste imposibil de mărturisit, vorbim de sensibilitate reală. Pentru că nici o sensibilitate reală a acestui univers nu se apucă să se lăfăie pe tavă ca o plăcintă cu dovleac. Orice corp scufundat în sensibilitate, conform legii lui Arhimede, este împins de jos în sus cu o forţă defensivă egală cu sensibilitatea dizlocată de respectivul corp. Ce încerc eu să spun cu gluma asta de autobază e că, niciodată, sensibilitatea adevărată nu flutură pe garduri şi nu se bagă-n seamă cu tine la modul: “Uite-măăă!”
Câinele japonez e un film de generation gap şi de ciocnire între culturi. Îl avem pe de o parte pe Victor Rebengiuc, într-un rol de ţăran taciturn şi blajin – o partitură pe contraemploi, căreia actorul îi dă nişte nuanţe zdrobitoare, din cele mai subtile gesturi şi priviri; şi pe de alta pe fiul rătăcitor (Şerban Pavlu), plecat în Japonia, de unde vine în vizită, cu soţia (Kana Hashimoto) şi copilul, după ce casa părintească a fost luată de inundaţii. Pe aceste premise, putea ieşi o comedie de situaţii, putea ieşi o satiră socială, putea ieşi un film zgomotos şi violent; dar Jurgiu a optat pentru varianta sobră şi intens umană. Modul în care bătrânul ţăran singuratic, marcat de durerea plecării fiului, ajunge treptat la o conexiune umană cu nora dintr-o lume complet diferită, a supertehnologiei, e urmărit discret şi veridic. Fără ca Jurgiu să-şi propună asta, Câinele japonez devine cel mai bun film de familie din cinema-ul românesc.
Se adaugă stilistica cu totul aparte, predilecţia lui Jurgiu pentru cadre compuse artistic, cu o acţiune în plan apropiat adeseori contrapunctată sau completată de o alta, în plan îndepărtat, structurate cu aceeaşi discreţie ca şi aceea a regiei – şi avem un film minunat. Unul care vă va face să plângeţi pe scene în care personajele discută despre aparent nimic.

Foto: Adi Marineci / Transilvania Film.

Articole asemanatoare
Premiera filmului “Cele 50 de umbre ale lui Grey” la Festivalul de Film din Berlin
Dana Savuica a revenit pe podium la Fashion TV Winter Festival 2015
D’ORA la Bucuresti
Dragostea nu moare

Loading...

Comenteaza acest articol

Pe partea sensibilă

by   2 min
0