Tabu
Image default
lifestyle

Poziţia Luminiţei Gheorghiu

În timp ce urmăream filmul lui Călin Peter Netzer, camera de filmat care se ţinea obsesiv după Luminiţa Gheorghiu ca un căţel cuminte, înregistrându-i toate trăirile, reacţiile, gesturile, aproape ignorând restul distribuţiei, am avut o senzaţie de deja-vu. După câteva momente de scroll prin creier, mi-am dat seama: Ah, da, Medalia de onoare. Filmul precedent al lui Călin Peter Netzer. Unde, idem, aparatul de filmat i se lipise lui Victor Rebengiuc de suflet ca marca de scrisoare. Dacă mă întrebaţi acum cine a mai jucat în Medalia, în afară de dl. Rebengiuc (ah, da, şi de Ion Iliescu, că a fost pe afiş), va trebui să dau un Google. Nu, nu e ignoranţă. E rezultanta concentrării intense a atenţiei pe protagonist. Probabil că peste trei ani, voi sta să mă gândesc cine a jucat în Poziţia copilului, în afară de Luminiţa Gheorghiu.

Nu mă înţelegeţi greşit,  nu spun că această opţiune artistică e un lucru rău. Dimpotrivă, este o direcţie interesantă şi extrem, dar extrem de ofertantă pentru protagonist. Rolul din Medalia de onoare relevă cel mai bine bogăţia de nuanţe a paletei interpretative a domnului Rebengiuc – şi la fel, Poziţia o arată pe doamna Gheorghiu drept maestra inegalabilă a unor subtilităţi de-a dreptul inefabile. Ambii actori sunt, cum ar zice colegul Marian Pălie, “imperiali” în aceste filme; şi e dreptul cineastului să plaseze centrul de greutate al filmului său pe cine şi pe ce consideră de cuviinţă.

În ambele cazuri, opţiunea s-a dovedit validă artistic. În Poziţia copilului, lupta disperată a mamei pentru a muşamaliza accidentul şi pentru a-şi scăpa odrasla de închisoare, în timp ce odrasla stă neputincioasă şi unica sa reacţie e încercarea infantilă de a ieşi de sub papucul matern e deopotrivă înduioşătoare şi înfricoşătoare. Te fascinează şi totodată, te oripilează. Ceea ce e un merit al filmului.

În interviul acordat revistei, scenaristul Răzvan Rădulescu a explicat faptul că punctul de pornire a fost intenţia de a studia cum poţi supravieţui după ce, printr-un accident, ai luat viaţa unui om. Dar, pentru că blocajul destructiv al cuiva e foarte plicticos în sine şi greu de urmărit, autorii Netzer şi Rădulescu au ajuns la concluzia că trebuie să construiască un personaj contrapunct, unul activ, determinat, dornic să acţioneze. Rezultatul a depăşit intenţia: spectatorul, ca şi camera de filmat, stă cu ochii cât cepele pe personajul activ, pe toate eforturile şi dăruirea acestuia, iar drama fiului blocat în neputinţă pare meschină, irelevantă, ignorabilă. Deşi ţi-e clar că relaţia mamă-fiu e disfuncţională, că ea îi încalcă în permanenţă intimitatea şi că nu-l lasă să respire, dinamica de emoţii şi acţiuni a filmului te face să ţii cu ea. Bogdan Dumitrache poate lipsi de pe ecran, fără probleme. E ca şi cum nici n-ar fi. Gesturile ample, generoase ale mamei primesc din partea lui văicăreli inconsistente, de ţânc răsfăţat:”Vreau Olynth verde, nu albastru!”.

Desigur, e un mod de a spune că prea multă dragoste părintească sufocă şi anihilează. Că răsfăţul şi permanenta intruziune nasc monştri. Dar acestea-s raţionamente. Impactul emoţional direct, urmărind filmul, e: “Uite o femeie puternică, gata să lupte, să mintă şi să mituiască pe oricine, pentru copilul ei”. Nu ai cum să n-o iubeşti. Nu  ai cum să nu plângi cu ea, când se duce să-i convingă pe părinţii copilaşului mort în accident să renunţe la acuzaţii. După ce mi-am detestat o viaţă întreagă mama, pentru stilul ei băgăreţ şi agresiv, filmul ăsta mi-a dat imboldul s-o sun. Fără să vrea, Netzer şi Rădulescu s-au transformat  în avocaţii diavolului. Ceea ce mi se pare sublim.

Foto: Anelise Sălan.

ARTICOLE SIMILARE

Amy Winehouse, obsedată de operațiile estetice

realitatea

Ethan Hawke, proaspăt tătic

realitatea

Ghici cine…

realitatea

Regii valsului vienez vin la Bucureşti

Joe Satriani: Making Of

Angelina adoptă din nou, dar fără Brad

realitatea

Scrie un comentariu