Home > Agenda > Poziţia Luminiţei Gheorghiu

Poziţia Luminiţei Gheorghiu

În timp ce urmăream filmul lui Călin Peter Netzer, camera de filmat care se ţinea obsesiv după Luminiţa Gheorghiu ca un căţel cuminte, înregistrându-i toate trăirile, reacţiile, gesturile, aproape ignorând restul distribuţiei, am avut o senzaţie de deja-vu. După câteva momente de scroll prin creier, mi-am dat seama: Ah, da, Medalia de onoare. Filmul precedent al lui Călin Peter Netzer. Unde, idem, aparatul de filmat i se lipise lui Victor Rebengiuc de suflet ca marca de scrisoare. Dacă mă întrebaţi acum cine a mai jucat în Medalia, în afară de dl. Rebengiuc (ah, da, şi de Ion Iliescu, că a fost pe afiş), va trebui să dau un Google. Nu, nu e ignoranţă. E rezultanta concentrării intense a atenţiei pe protagonist. Probabil că peste trei ani, voi sta să mă gândesc cine a jucat în Poziţia copilului, în afară de Luminiţa Gheorghiu.

Nu mă înţelegeţi greşit,  nu spun că această opţiune artistică e un lucru rău. Dimpotrivă, este o direcţie interesantă şi extrem, dar extrem de ofertantă pentru protagonist. Rolul din Medalia de onoare relevă cel mai bine bogăţia de nuanţe a paletei interpretative a domnului Rebengiuc – şi la fel, Poziţia o arată pe doamna Gheorghiu drept maestra inegalabilă a unor subtilităţi de-a dreptul inefabile. Ambii actori sunt, cum ar zice colegul Marian Pălie, “imperiali” în aceste filme; şi e dreptul cineastului să plaseze centrul de greutate al filmului său pe cine şi pe ce consideră de cuviinţă.

În ambele cazuri, opţiunea s-a dovedit validă artistic. În Poziţia copilului, lupta disperată a mamei pentru a muşamaliza accidentul şi pentru a-şi scăpa odrasla de închisoare, în timp ce odrasla stă neputincioasă şi unica sa reacţie e încercarea infantilă de a ieşi de sub papucul matern e deopotrivă înduioşătoare şi înfricoşătoare. Te fascinează şi totodată, te oripilează. Ceea ce e un merit al filmului.

În interviul acordat revistei, scenaristul Răzvan Rădulescu a explicat faptul că punctul de pornire a fost intenţia de a studia cum poţi supravieţui după ce, printr-un accident, ai luat viaţa unui om. Dar, pentru că blocajul destructiv al cuiva e foarte plicticos în sine şi greu de urmărit, autorii Netzer şi Rădulescu au ajuns la concluzia că trebuie să construiască un personaj contrapunct, unul activ, determinat, dornic să acţioneze. Rezultatul a depăşit intenţia: spectatorul, ca şi camera de filmat, stă cu ochii cât cepele pe personajul activ, pe toate eforturile şi dăruirea acestuia, iar drama fiului blocat în neputinţă pare meschină, irelevantă, ignorabilă. Deşi ţi-e clar că relaţia mamă-fiu e disfuncţională, că ea îi încalcă în permanenţă intimitatea şi că nu-l lasă să respire, dinamica de emoţii şi acţiuni a filmului te face să ţii cu ea. Bogdan Dumitrache poate lipsi de pe ecran, fără probleme. E ca şi cum nici n-ar fi. Gesturile ample, generoase ale mamei primesc din partea lui văicăreli inconsistente, de ţânc răsfăţat:”Vreau Olynth verde, nu albastru!”.

Desigur, e un mod de a spune că prea multă dragoste părintească sufocă şi anihilează. Că răsfăţul şi permanenta intruziune nasc monştri. Dar acestea-s raţionamente. Impactul emoţional direct, urmărind filmul, e: “Uite o femeie puternică, gata să lupte, să mintă şi să mituiască pe oricine, pentru copilul ei”. Nu ai cum să n-o iubeşti. Nu  ai cum să nu plângi cu ea, când se duce să-i convingă pe părinţii copilaşului mort în accident să renunţe la acuzaţii. După ce mi-am detestat o viaţă întreagă mama, pentru stilul ei băgăreţ şi agresiv, filmul ăsta mi-a dat imboldul s-o sun. Fără să vrea, Netzer şi Rădulescu s-au transformat  în avocaţii diavolului. Ceea ce mi se pare sublim.

Foto: Anelise Sălan.

Articole asemanatoare
CinemAddicts 2: Moromeţii
Luminiţa Gheorghiu: Meryl Streep de România
Aceste clişee ne dor (13): Imaginea ţărişoarei (featuring Poziţia copilului şi Victor Cristea)
Ada Solomon, la mulţi ani!

Loading...

Comenteaza acest articol

Poziţia Luminiţei Gheorghiu

by   2 min
0