14 septembrie 2009, Åžcoala generală Nr. 97,
București, România
Am început școala Suntem clasa I. Clasa I B.
Da, ați citit corect, n-am greșit, m-am exprimat exact cum trebuie: am început școala. Asta, am învățat cândva la gramatică, se cheamă „pluralul solidarității“, adică părinții se exprimă la plural și își asumă și persoana micuțului. Însă e prea puțin să interpretezi lucrurile așa. Căci după două săptămâni în care eu n-am trăit pentru mine deloc, în care mi-am suspendat absolut orice tip activitate, sau dacă am prestat-o totuși, am făcut-o aproape mecanic, în virtutea obișnuinței, două săptămâni în care am trăit într-o perpetuă amânare până după „prima zi de școală“, am realizat că, de fapt, nu e vorba doar de o simplă diferență gramaticală, ci de ceva mult mai complex, mult mai adânc, și extrem de complicat.
Ei bine, povestea începe așa: m-am pregătit sufletește și nu numai, cu foarte mult timp înainte. Vorbeam cu băiețelul meu, Luca, viitorul școlar, despre școală și despre cum va fi, încercând din răsputeri să-i creez așteptări cât mai pozitive, să-l fac să-și dorească să meargă la școală și chiar s-o facă cu plăcere. Prieteni, activități, cunoștințe, lucruri noi și interesante, experiențe drăguțe prin care treci, primele responsabilități adevărate, încercam să-l învăț să conștientizeze gravitatea lucrurilor serioase, am început să ne jucăm mai serios și pe parcurs să dăm altă dimensiune jocului în sine, să facem ca joaca să fie mai degrabă un fel de repetare a ceea ce se va înâmpla la școală. Am fost foarte fericită când mi-a recitat alfabetul, chiar dacă a sărit trei litere, când am descoperit că citește, fără să știu pur și simplu când a învățat. Buni îi făcea liste de socoteli, la cererea lui, evident, și mi le arăta seara foarte mândru de el.
Mai mult, am făcut, legat de începutul școlii, ceea ce n-am făcut niciodată: am început să caut sfaturi la cei din jur, i-am provocat de câte ori s-a ivit ocazia la discuții despre asta. Mărturisesc, n-am făcut-o până acum, nici când eram însărcinată, nici când Luca era bebeluș sau bolnăvior, niciodată. Am trăit livresc și sarcina și nașterea, și experiențele ulterioare, cu cărți în brațe și apelând chiar la omeanii competenți, adică la cei calificați. În sfârșit, s-a scurs vara. Peste tabere, stagii, vacanță bogată și însorită, călătorii, plimbări, distracție. Timp în care am reușit să-mi suspend cumva emoția, sau să o ascund mai adânc undeva de unde nu m-a chinuit așa de tare ca în ultimele două săptămâni de dinainte de începerea școlii. O să-i spun emoție, deși e mult prea simplist, acestui bizar și năucitor amalgam de stări prin care am trecut și care m-au stors mai tare ca toate exemenele prin care am trecut vreodată. Åži dacă există ceva care să-mi fi testat gradul de rezistență psihică, de răbdare și stăpânire de sine, asta este, cu certitudine, începutul școlii. Nu știu, nu-mi amintesc, în copilărie, adolescență, maturitate, vreodată în viața mea, să fi trăit ceva mai complicat și mai greu de suportat, și atât de greu de definit. Åži, pentru mine, aproape imposibil de gestionat. Dar acum, după ce trag linie și adun aceste zile grele, îmi dau seama că a fost ceva incredibil de frumos și, mai cu seamă, cel mai împlinitor lucru ce mi s-a-ntâmplat vreodată.
La un moment dat, am mai păcălit puțin timpul și emoțiile umblând prin oraș, prefăcându-ne că suntem la un shopping ca oricare altul, fără nimic special, doar că piesele vedetă ne-am ales să fie de data aceasta cămășuțele albe, pantofii serioși, pantaloni și vestuțe negre. Am cumpărat și primul parfumel, era să zic after shave, apoi ne-am mai slavat puțin timp și cu ghiozdanul, musai cu Spiderman, și un minim de rechizite. Åži așa am mai bifat câteva zile. Dar când a început numărătorea inversă, a fost crunt. Parcă eram torturată. N-am putut să dorm, n-am putut să mănânc, și nu pricepeam deloc de ce mă întreabă toată lumea ce-i cu mine, dacă mă simt bine. Åži nici măcar nu-mi dădeam seama că nu mă simt în apele mele. Aveam toate elementele în regulă, bifasem lucrurile importante:
Luca era dornic și pregătit și fericit că începe școala, ba chiar nerăbdător, aș putea spune, el fiind, precum toți copiii de azi, un copil extrem de activ. Cu sistemul și alegerea doamnei învățătoare n-am avut probleme, bunica, mama mea, a fost învățătoare și am putut să alegem pe cineva pe cunoscutelea, care să fie pe placul lui Luca, nu am avut emoții cu asta, mi-am dorit pe cineva distins și calin, o doamnă blândă, dar serioasă și drastică. Åži, spre deosebire de alți copii, au avut șansa să se cunoască înainte de începerea școlii, așa că se știau puțin din vedere. Åžcoala, de asemenea, o știu bine, e o școală de cartier, dar bine cunoscută pentru seriozitatea și disciplina cadrelor, o școală ce a apărut de ani buni doar pe liste pozitive la toate, și la carte, activități, și chiar sport (ceea ce eu apreciez în mod special), și e frumoasă și clădirea în sine și grădina care te întâmpină la intrare. Am avut numai feed back pozitiv de la toți părinții care au avut copiii aici. Deci totul ok până aici. Åži totuși…
Mai mult, mie îmi sunt total străine stereotipiile acelea gen „a crescut copilul, îl pierd, se desprinde de mine“ etc. Pur și simplu nu le am. Sau reușesc să mi le înving. Întotdeauna l-am tratat pe băiețelul meu ca pe un indivit pe picioarele lui, încă de pe când nu mergea în picioare, l-am lăsat să facă alegeri atât cât se putea și cum putea pe potriva vârstei lui. Åži am fost cea mai fericită când am văzut că alege și optează, chiar și cu căpoșenie. Așa că ar fi trebuit să fiu în regulă. Åži totuși a fost crunt. Cât despre prima zi de școală, care a trecut până la urmă, nu știu concret ce să vă povestesc. Pentru că nu știu cum a fost de fapt. Sau poate nu pot s-o definesc. Pentru că a fost o imagine ce mi-a fost furată.
Nu vreau să critic sau să reproșez ceva cuiva, dar aș vrea să închei trăgând un semnal de alarmă. Pentru noi toți, și pentru copiii care văd și învață de la noi. Mă adresez celorlalți părinți. Care au reușit să-mi confiște singura poză pe care am așteptat-o atât de mult și pentru care am trăit atâtea emoții și care ar fi fost cea mai mare fericire: Luca în rând, la careu, de mânuță cu un nou coleg, împreună cu doamna învățătoare alături de ei, tronând protectoare peste căpșoarele lor, cu flori în mânuțele mici și lacrimi pe obrăjori. Da, am plâns și eu până la urmă, nu pentru că Luca s-a speriat și s-a panicat, ci pentru că n-am putut (ca în multe alte contexte în România, de care însă nu mai îmi pasă) să întrevăd acea normalitate și liniște, acel calm și bun simț al societăților așezate.
V-ați prins, evident, despre ce e vorba: toți părinții erau buluc în fața și peste micuții năuci, transpirați, plânși, panicați și speriați, într-o zi zăpușitoare și sufocantă. Camerele și aparatele foto erau cele care dominau totul și pe toți, iar în spatele mulțimii îngrămădite peste copii, gustul amar al câtorva ca mine, care nu sunt în stare să dea din coate, să se bage, să prindă momentul solemn. Eu rămân, însă, la părerea mea, învechită poate, și depășită, că totuși momentul acela era al lor, al micuților, și că nu trebuia să le fie confiscată imaginea și trăirea personală, că imnul intonat, chiar și de voci din niște boxe, e frumos, și că a fost frumos și discursul de întâmpinare, care ar fi trebuit să ajungă totuși la ei. Åži n-au ajuns. Asta mi-a umbrit mult prima zi de școală, mai cu seamă că l-a afectat tare pe Luca. Pentru că nu mă putea vedea, pentru că am ajuns ultima în clasă și pentru că nu am putut să-i fac decât două fotografii, și acelea rugând pe cineva și pasând aparatul mau foto la cine s-a nimerit să mă ajute. Una peste alta, începutul școlii a trecut cu bine și a fost un început bun. Nu știu alte mame cum sunt, dar pentru mine a fost, în mod cert, până în acest moment, cel mai important prag. Acum sunt liniștită pentru că prima reacție la trezirea la șase jumate dimineața în a doua zi de școală a fost una extrem de entuziastă: „Åžcoalăăăăăă!“