Ferdinand Bardamu
Să mă explic: Bardamu este un antierou, un inadaptat, un om care nu poate sta locului, care nu poate prinde radacini pentru că, in principal, totul i se pare inutil, totul e sortit pieirii și tot ce știe el cel mai bine să facă e să fugă. De război, de oameni, de muncă, de femei, de responsabilități, de angajamente. Deși romanul e mult mai complex și vorbește de mult mai multe problematici ale vremii sale, mie mi-a rămas în minte doar această fugă a lui Bardamu de tot. Åži când ziceam că am întâlnit personajul în viața reală, mă refer la oameni care nu puteau efectiv să se lege de nimeni altcineva pentru că totul era efemer pentru ei, nimic nu avea rost, decât plăcerea momentului și tot ce conta era să fie mereu pe drumuri, mereu în alt loc, mereu cu alți oameni. Aproape secătuiți de sentimente sau cu bariere în jurul inimii, spunând stop atunci când considerau că se atașează prea mult.
Adevărul e că am uitat bună parte din cele peste 300 de pagini ale cărții, ca deh, am citit-o acum vreo 5 ani, dar pe Bardamu n-o să-l uit niciodată. Ba mai mult, cândva o să-i recitesc povestea pentru a-l regăsi acolo unde el s-a pierdut. Toata viața lui e o mizerie, un șir lung de războaie atât istorice cât și interioare, un nîilism în care se complace și căruia nu vrea să îi evadeze.
Åži totuși, în marea de negații și viziuni sumbre pe care cartea le ilustrează, Călătorie la capătul nopții e un roman superb scris, într-o oralitate aproape amuzantă (profesorii mei s-au uitat chiorâs la mine când am spus asta la seminar) și deși universal acceptată ca fiind o carte noir, pesimistă, deznădăjduitoare, eu tot trăiesc cu impresia că la capătul nopții se afla mereu ziua.
Mai multe recenzii pe www.tomatacuscufita.com