Se împlinesc 55 de ani de la frumoasa zi de final de august când paşnicul orăşel Gary, din Indiana, a găzduit fără să ştie naşterea unuia dintre cei mai inventivi şi spectaculoşi entertaineri din istoria sclipitoare şi superficială a muzicii pop. Artistul care a revoluţionat cântecul, dansul, voia bună, şi a dat direcţia întregii industrii aşa cum o ştim azi. Şi, de asemenea, a fost friend cu mine pe YouTube. I-am scris “I love you Michael” în 2006 şi mi-a răspuns “I love you more!” Bine, asta le zicea la toate. 🙁 🙁
Pe vremea când Michael Jackson trăia şi lansa clip fabulos după clip fabulos, stăteam conectaţi la ceea ce făcea şi nu aveam viziunea de ansamblu asupra fenomenului: şi anume, creativitatea uluitoare cu care transforma fiecare etapă a procesului înregistrare-album-lansare-filmare-videoclipuri-turneu într-un spectacol care te ţinea cu răsuflarea tăiată. E drept, când aveai vânzările lui Michael Jackson, se înghesuiau şi finanţatorii să investească în tine, pentru că au de unde recupera. Cert e că supremaţia în topuri vine şi pleacă, dar ideile geniale rămân. Să vizionăm cinci videoclipuri memorabile, care, făcute de orice alt artist, n-ar fi ieşit aşa.
THRILLER
Cadru din World War Z.
În 1982-1983, când Mike a lansat albumul omonim şi legendarul videoclip-scurtmetraj de 13 minute care a năucit mapamondul, mare parte a cititorilor noştri de azi nici nu se născuseră. Videoclipurile vremii erau, de cele mai multe ori, montaje rudimentare ale unor înregistrări din concertele respectivilor artişti. Aşadar, geniul clipului, evident în sine, în ciuda celor 30 de ani care au trecut, e cu atât mai izbitor dacă examinăm contextul pieţei muzicale, unde, pe atunci, însăşi ideea de a scoate un al treilea videoclip la acelaşi album era şocantă.
Michael a fost primul muzician care a avut viziunea videoclipului ca film de sine stătător, cu personaje, poveste şi răsturnări de situaţie. Partenera sa a fost iepuraşul Playboy Ola Ray, la mare vogă în acel moment. Regizorul John Landis a scris scenariul împreună cu Jackson şi a şi regizat filmuleţul – şi a fost primul regizor de film care a acceptat să lucreze cu un muzician pentru un videoclip.
Coregrafia a presupus îndelungat studiu – “cum facem un grup de oameni vopsiţi pe faţă să danseze fără să arate ridicol” – şi-au pus problema Michael Jackson şi coregraful Michael Peters – dar rezultatul a avut un impact uriaş asupra tuturor filmelor cu zombi care s-au făcut de atunci şi până în prezent.
LIBERIAN GIRL
Anno Domini 1989. Deja toată lumea făcea videoclipuri cu intrigă şi personaje, mai bune sau mai proaste. Sosise momentul unui nou mod de a gândi un videoclip. Nenumărate vedete – practic, tot Hollywood-ul vremii şi nu puţini muzicieni – stau pe set şi discută diverse tâmpenii în timp ce Michael, aparent, întârzie. Ca, la final, să reiasă că toate aceste conversaţii şi gesturi aleatorii au fost chiar clipul în sine. Fără s-o ştie, Michael Jackson a inventat ideea de reality show!
IN THE CLOSET
Anul 1992. Au existat multe piese / videoclipuri care explorau industria modei şi înainte. Dar Michael a găsit un mod de a o face care să fie foarte Michael – like. Adică, neostentativ, subtil şi highly fashionable într-un mod necăutat.
Meritul, desigur, este şi acela al artei de a selecta omul potrivit. Regizorul clipului e, de această dată, un fotograf de fashion. Herb Ritts. Şi fiecare cadru din In the Closet arată ca o imagine de pictorial. Genuine fashion statement, fără strike a pose prea evident. (Aluzie la hitul Vogue al Madonnei).
Luată direct din videoclip, deci scuzaţi calitatea.
STRANGER IN MOSCOW
Suntem în 1997, iar albumul e HiStory. Lentoarea tragică a piesei e pusă în valoare prin utilizarea exhaustivă a slow-motionului. Pulp Fiction al lui Tarantino, lansat în 1994, readusese la modă ideea de personaje care n-au legătură unele cu altele, dar care se întâlnesc întâmplător şi destinele lor se intersectează. În cazul clipului lui Michael, “întâlnirea” este la nivelul diverselor forme de singurătate pe care cele şase personaje le experimentează şi le transmit. Folosirea efectelor speciale pentru evidenţierea în slow-motion a diverselor detalii – cana care se sparge, aripa păsării – trimite la filme ruseşti de artă cu aceeaşi subtilitate cu care In The Closet trimitea la pictoriale glossy.
Sau, cum ar zice-o un critic român, ploaia ca spaţiu al alienării.
CRY (2001)
Am ajuns la albumul final al lui Michael Jackson, intitulat ironic Invincible. Ironic, pentru că, rememorând toată povestea, Jackson a fost unul dintre oamenii cei mai uşor de învins din istorie. Cry are acelaşi regizor ca şi Stranger in Moscow, iar Mike izbuteşte să genereze tensiune artistică printr-un element neexploatat până acum: propria absenţă.
Avem două elemente simple, dar intense. Lanţul uman care înconjoară planeta – mâinile care se ţin şi se susţin – şi vocea fantomatică a lui Michael, inexistent în clip – ca o prevestire a morţii. Dragoste vs. nimicire, în forma cea mai directă şi low-cost care se putea imagina – pasămite, Jackson nu mai avea vânzările uriaşe din deceniile trecute, iar Sony îi redusese din credit. Şi totuşi, remarcăm noi, în simplitatea sa de final, Michael izbuteşte să fie la fel de spectaculos ca artist ca în glam-ul anilor de glorie.
De aceea e atât de greu de uitat.
1 comentariu