Să facem film ca să ajutăm teatrul

„Grupul celor 4” ne atrage atenția prin vârstă. Dintre toți, Ducu Darie e cel mai tânăr (48 de ani); restul a trecut cu onoare, sper că și cu bucurie, de jumătatea de secol. La vârsta asta debutează în lumea filmului ca regizori. E nevoie de curaj pentru acest debut pentru că intră în „ringul filmului” acolo unde tinerii (nici ei departe de debut) au luat multe premii internaționale.

Când i-am întrebat de ce teatrul românesc nu e astăzi la fel de „pe val” ca filmul, au riposat pe rând („teatrul nostru e bun, dar nu mai e de interes să se prezinte participările noastre externe”, „nu există premii mari pentru teatru ca să se vorbească la fel ca despre film”). Doar Alexa Visarion, cu tactul profesorului care atrage atenția elevului că greșește, a menționat alegerea pieselor („Jucăm povești care nu sunt actuale pentru noi, care nu ni s-au întâmplat, și rămânem undeva la suprafață.”)

 Ei spun că nu sunt încurcați sau motivați de succesele tinerilor, ci de poveștile pe care le au în scenariu și vor să le spună publicului. Dar sunt sigură că fiecare dintre membrii „grupului celor 4” știe că va fi dublu analizat și criticat. Pe de o parte, vor fi criticii de teatru care – cu morga lor importantă – se vor vedea obligați să explice care din motivele și obsesiile de pe scenă au fost aduse pe ecran. Apoi vor fi cri-ticii de film care – în limbajul lor alert și „cool”- vor avea de povestit despre cât de bine s-au descurcat cu tehnica oamenii aceștia care știu să mânuiască actorii.  Åži, la sfârșit, vor fi spectatorii care se vor bucura de avalanșa de nume mari care sunt adunate în aceeași sală de cinematograf, mai degrabă pe baza unor prietenii, decât a unor bugete.

 Cred însă că de succesul lor cinematografic depinde revigorarea teatrului românesc care, să fim onești, de la începutul anilor ’90, când era o curiozitate și făcea valuri în lume, nu este titlu de primă pagină culturală în lume. Dacă tinerii din cinematografie au reușit la nivel internațional e pentru că au avut o strategie, că s-au bătut să răzbată, au dat din coate la festivaluri mici până când au ajuns să ia premiile de la cele mai mari competiții. N-au avut mai mulți bani (au început cu scurt metraje ca să atragă atenția), dar au avut mai puține orgolii decât cei din lumea teatrului și au reușit să (mai) rămână uniți.