Mi-am amintit apoi că era și anul apariției filmului „Vioara Roșie“, cu un afiș asemănător. Povestea filmului este cea a unei viori de o culoare neobișnuită, roșu sângeriu, care străbate veacurile din Cremona secolului al XVII-lea în Montrealul sfârșitului de secol XX. Sonoritatea ei extraordinară și culoarea ieșită din comun o fac foarte atractivă în zilele noastre. Secretul îl aflăm târziu în film.
Lacul conține în amestec sângele soției maestrului făuritor, moartă dând naștere, dar trăind astfel în sunetul viorii. Scenariul a fost inspirat de vioara Mendelssohn Rosu realizată de Stradivarius și folosită astăzi de Elizabeth Pitcairn. Întreaga istorie poate că nu este atât de hazardată; recent s-a adeverit că parte din „geniul” lui Stradivarius este datorat în mare măsură chimistului de unde acesta își procura amestecul lacului.
Lacul de pe cutiile de rezonanță ale instrumentelor muzicale clasice este hotărâtor pentru sunetul acestora. Iar forma lor, aceea a unui trup de femeie, poate că nu este deloc întâmplătoare. Ca să ne întoarcem la Europa și la suprarealism, curentul artistic a fost puternic influențat de psihanaliză. Iar Man Ray, deși niciodată declarat suprarealist, a cochetat cu mediul, fiind și un bun prieten al lui Dali. Freud însuși nu a scris despre muzică foarte mult – de mirare, el fiind cetățean al Vienei. Însă cercetările sale în domeniul vizualului și oniricului au influențat puternic suprarealismul.
Apropierea morfică între corpul dorinței sexuale și cutia de rezonanță a unor instrumente nu este un hazard al imaginației. Muzica, creație venită din subconștient, trebuia să își găsească expresia materială și sursa reală în forme care să ne readucă spre dorințe subconștiente sexuale sau materne. Atracția inevitabilă pe care adolescenții și adolescentele o au pentru chitară își are cu certitudine originea în forma acesteia mai mult decât în sunet.
Å¢inută în brațe, nici un obiect pare că nu poate fi mai apropiat de forma feminină decât chitara. Toți artiștii importanți mo-derniști au experimentat în operele lor această formă, fie ea chitară (deconstruită de Picasso sau Braque) sau vioară (vioara topindu-se în mâna unui nud imaginat de Dali). Nenumărați artiști contemporani au experimentat și ei apropierea între corpul femeii și forma cutiei de rezonanță a instrumentelor cu corzi, în expresii sculpturale sau picturale. Dacă vizual și tactil cutia de rezonanță ne evocă un corp feminin, fără îndoială că așa-zisul „gât“ al viorii sau chitării este principiul falic, masculin.
Cu mult mai accentuat în formele spiralat rotunjite de la capătul viorii, penisul de lemn pe care se întind corzile invită la adulație. Un virtuos al instrumentelor cu corzi, fie el bărbat sau femeie, va trebui să mângâie delicat și în ritmul dictat de muzică – să își plimbe mâna cu vigoarea descrisă de Michel Tournier – această parte a instrumentului muzical.
Iar sunetul, muzica generată de îmbinarea armonioasă a principiilor masculin și feminin se naște din cutia de rezonanță așa cum și corpul femeii este generator de viață. Expresia directă a apropierii dintre corp, muzică și sexualitate este sex-toy-ul numit sugestiv „Vioara Chinezească”. Aceasta este formată numai din gâtul unei viori pe care corzile sunt întinse în mod clasic. Partea care ar fi trebuit unită cu cutia de rezonanță are o altfel de terminație.
Lemnul este șlefuit astfel încât să amintească forma unui falus delicat, ce poate fi introdus într-unul din orificiile corpului, la alegere. Astfel, corpul însuși devine cutia de rezonanță a acestui instrument, acestea integrându-se reciproc în designul fiecăruia. Corpul-instrument și instrumentul-corp. Vioara chinezească are o singură coardă, ca și alte instrumente muzicale asiatice. Însă mânuită cu abilitate, ea poate trezi în noi vibrații celeste. Căutați vioara care se află închisă în corpul dumneavoastră.