Home > Agenda > SLAYER: Thrash Me to the End of Love

SLAYER: Thrash Me to the End of Love

De câte ori o trupă cult a tinereţii mele vine să concerteze în urbe, am o apăsare: “dar dacă se prezintă şi ăştia ca o haită de târâie-bărbi expiraţi, o să mă simt înfiorător de babă?” N-a fost cazul. Slayer m-au făcut să mă simt de 18 ani.

Concertul rockerilor californieni a început pe la 21.30, după două banduri de deschidere: craiovenii de la Avatar, care m-au adormit (la propriu; m-am aşezat comod în tribună şi mi-am lăsat capul în palme, să pară că gândesc), şi m-au trezit abia la final, când solistul striga: “Nu vă vom uita în viaţa noastră!” (la care mulţimea: “Slayer! Slayer! Slayer!”), şi ploieştenii de la H8, care-şi făceau un act de glorie din versurile lor în limba română slăbuţe şi înţesate de clişee şi se luau în serios: “Acum urmează o piesă despre…” Carevasăzică, o trupă cu mesaj.

Ei, bine, după ce H8 şi-au luat mesajul şi s-au dus, a urmat o agonizantă pauză de vreo 40 de minute, în care mulţimea se îmbulzea la standurile de bere (reproş: singura băutură rece de la standurile respective era berea proprie; în rest, sucurile, apa, energizantele, erau la temperatura arenei, adică fierbinţi).

În sfârşit, a apărut Araya, vocalistul – basist, şi, fără preambul, fără “Buna sera, Budapest!”, fără “Ungaria e ţara mea preferată şi vă iubesc!”, a trecut direct la subiect. Şi ce subiect!

Există trupe care, pur şi simplu, nu îmbătrânesc. Trupe care, după 30 de ani de carieră, sună ca-n prima zi. Trupe care, live, sună mai bine decât pe înregistrare şi care, în mod real, au aptitudinea miraculoasă de a-ţi tura energiile odată cu decibelii. Ca dovadă, m-am nimerit în mijlocul unui moshpit uriaş, aşa cum se făcea pe vremea adolescenţei mele. Aşa cum n-am văzut în Bucureşti de foarte mult timp.

Într-o epocă a concertelor-show, a concertelor-circ, a concertelor de tip film de acţiune, Slayer a redus efectele speciale la minimum – exceptând sound-ul, care a fost excepţional, cred că tot cartierul Tineretului a ascultat volens-nolens concertul – şi a demonstrat că spiritul autentic al thrash metalului funcţionează impecabil fără artificii, dansul craniilor rânjite, machiaj până-n bărbie şi alte americănisme tipice de accentuat ideea “noi suntem rockeri răi”.

Nici în timpul concertului, vocalistul nu s-a întins la vrăjeală cu noi. Nu şi-a luat publicul la confesiuni, n-a încercat să-l curteze cu vorbe meşteşugite, pur şi simplu a cântat. A mai strecurat câte o poantă seacă, britanică aproape, pe un ton de parcă nu ar fi fost vedeta adulată de mii de fani din toată ţara (în parcare, am văzut maşini de CJ, MS, MM, CT şi PH), iar, după bisul scurt, de două piese, a încheiat la fel de laconic, cu un “Mulţumim, poate ne mai întâlnim, la revedere!”


Articole asemanatoare
Julio Iglesias a ajuns in Romania!
Andra, Voltaj si Elena Gheorghe canta pe 8 martie in Afi Palace Cotroceni!
Interviu: Selah Sue, din nou in Romania: “Eram nesigura pe mine”
Unde iesim in Bucuresti weekend-ul acesta?

1 Response

  1. thecreatrix

    *ma uitam din nou la filmul ala “gummo” despre care tot povestesc eu si unul dintre baieti isi taiase cu lama pe mana “slayer”.

    fain canta tom araya, imi place nickname-ul lui, “carajo” inseamna “la dracu”.

Comenteaza acest articol

SLAYER: Thrash Me to the End of Love

by   2 min
1