Supergirl

Lumina după amiezii cade larg pe masa din camera de lucru pe care Ludmila Corlăteanu și a improvizat o în apartamentul din Dristor. Două standere cu rochii făcute de ea acoperă peretele din fața ferestrei, colț cu pianina soțului ei, Iulian. În alt colț stau în teanc trei cutii mari cu materiale și șapte cutii ca de pantofi cu mostre, toate din carton negru. Pe o etichetă scrie: “Swarovski, paiete, dantelă, catifea, nasturi”.

Așezată pe un taburet, Ludmila soarbe cu buze roz pal gloss norul de lapte dintr o cană de capuccino neîndulcit. Poartă blugi, o maletă neagră și un bolerou de lână tot negru. O singură șuviță șaten închis, scăpată de după urechea dreaptă, lasă să se vadă cât de creț îi e părul prins la spate.

“Åžtii cum e starea aia când ești în pat… nici veghe, dar nici somn”, spune suav plângăreț. “Åži cel mai bine, cel mai productiv, atunci gândești. Åži m am gândit cum o să fie colecția mea următoare. M am gândit la niște croieli, felul de a asambla, și mi au zburat din cap și acum mă chinui de jumătate de zi să mi amintesc.”

E mijloc de februarie și abia s a întors de la târgul de pret à porter de la Paris, unde și a expus colecția de toamnă iarnă ’09, Dear Marcella. Feedback ul a fost pozitiv, dar ea nu l vede transformat în prea multe comenzi din cauza crizei, care a insuflat industriei modei o stare de așteptare precaută. E o perioadă nefericită pentru un designer începător ca să riște, dar Ludmila nu poate trăi doar din vânzarea colecțiilor. După doi ani de activitate, a sosit timpul să și deschidă un atelier unde să facă și croitorie de comandă, măcar cât să i acopere chiria locului, una două mașini de cusut și salariul unei angajate.

În primăvara lui 2007, Ludmila a terminat cu zece un master în design la Istituto Marangoni din Milano. După ce a refuzat un post de designer la Costume National, s a întors în București să și îndeplinească un vis – crearea propriului brand. La sfârșitul lui iunie, colecția MYGA’S, cu 12 piese inspirate de rochia tradițională coreeană Hanbock, era gata. În septembrie a dus o la un târg la Milano, unde a luat și prima comandă – cinci rochii.

Când a trebuit să denumească brandul, Iulian i a zis: dă i numele tău. Ludmila nu prea vroia. Parcă era prea lung. Nici nu suna a nume de designer, plus că toată lumea crede că o cheamă “Corlățeanu”, când ea e “Corlăteanu”, iar afară avea să fie și mai rău stâlcit. Pe urmă și a amintit: ideea și designul contează. O să învețe lumea și numele, cât de drăcos o fi. A scris “Ludmila Corlăteanu” într un dreptunghi cu contur întrerupt, ca să arate ca o cusătură, și basta.

Până acum a creat patru colecții mici, de maximum 25 de piese, pentru că altfel i ar fi greu să controleze procesul de producție. Își face singură tiparele și a găsit o croitoreasă care lucrează ca la carte. A participat o dată la Fashion Week, are haine în trei magazine mici din București, primește comenzi pe blog și a avut o expoziție cu vânzare la Grandma’s Backyard (un târg vintage alunecat în second hand la preț crescut), unde, dacă l întrebi pe Iulian, Ludmila nu avea ce căuta, pentru că nu se potrivea defel nișei spre care țintește: cea de designer mic, cu prețuri între 100 și maximum 400 de euro. Mai câștigă bani și de la câteva buticuri din străinătate, cărora le impune comenzi de minimum 1.000 de euro.

Ludmila preferă să facă rochii. Colecția de primăvară vară ’09, Kellylicious, inspirată de o Grace Kelly ficțională plecată în vacanță pe Coasta de Azur, e cu rochii din bumbac, satin și tafta, dominate de alb, negru, rozuri prăfuite și un print floral cu roșu și verde. Piesele “de efect” au un fel de trene care l au făcut pe Iulian să spună că sunt rochii de Batman. Dear Marcella, e un mesaj de admirație pentru profesoara ei preferată din Milano. “Zici că era coborâtă din anii ’60, de pe podium de la Balenciaga”, spune Ludmila. În colecție a pus tot ce i e mai drag: gri antracit, negru, bouclé de lână, dantelă și catifea, care i se pare cel mai feminin material. Ea creează pentru supergirls, femei care au un vis pentru care luptă, și care știu că hainele trebuie să fie doar o ramă care să le pună în valoare personalitatea. “Femeile astea, de obicei, contează pe propriile lor puteri și nu se îmbracă sexy pentru că știu că sexualitatea unei femei e în privire. E în felul de a fi.”

***

Ludmila s a născut la Chișinău în 1974. Mama era șefă de vânzare la încălțăminte într un magazin universal, tata era șef de ospătărie și omul care umplea casa cu cărți și discuri. Cu moda n aveau nici o treabă.

Când era mică, dezbrăca păpușile ca să vadă cum arată hainele pe dedesubt, pentru că i se părea fascinant că erau cusute ca ale oamenilor. La șase ani, făcea balerine cu rochii din plastilină și, ca să le schimbe, muta capul de la una la alta. Când se plictisea la ore – mai ales la mate – desena păpuși la sfârșitul caietelor. De la zece ani s a dus la Clubul Pionierilor de trei ori pe săptămână câte două ore ca să învețe să croiască. Odată și a făcut un capot boieresc, cu volan, din bumbac satinat cu crizanteme și umbla cu el prin casă ca o prințesă. În scurt timp, colegele veneau la ea să le spună ce ar putea face cu materialele pe care și le cumpăraseră. Tatăl ei avea pile la o librărie și i aducea reviste de modă din URSS și Burda. Era într a cincea când a primit o Ceaika albă din metal, care cosea și blug, și piele, și tivuri în zig zag. Prin clasa a șaptea cam tot ce avea în garderobă era făcut de ea, mai puțin blugii, haina de iarnă (mai greu de cusut) și uniforma. Avea caiete de 100 de pagini cu schițe prin care prietenele se uitau ca n revistele de modă. Pe la 12 ani îi era clar că vrea să fie mare designer.

Cea mai bună facultate era la Kiev, dar mama i a zis: cine are zece copii, să i trimită; tu să stai în Chișinău. A stat și n a regretat. Colegiul Tehnologic a însemnat trei ani de fericire continuă în care a făcut tipare, a croit, s a jucat cu țesături, a drapat modele și a organizat defilări cu colegele. Pe la 22 de ani a trimis lucrări, un CV și o scrisoare la Jean Paul Gaultier în care l întreba “ca o bleagă de provincie”, ce părere are despre desenele ei. I a zis “Keep working”. Oricât a bucurat o răspunsul, era clar: trebuia să mai studieze dacă vroia să fie designer. Åži vroia, pentru că a fost și office manager suficient cât să și dea seama că n ar putea să facă zilnic același lucru de la opt la cinci.

La 25 de ani l a cunoscut pe Iulian. Cânta într un grup neconvențional de jazz pe șase voci împreună cu o prietenă de ale ei care a adus o să i asculte. S au mutat împreună șase luni mai târziu. În ’99, chiar înainte de Crăciun, Iulian a venit în București, la propunerea unui prieten. La scurt timp după, a devenit basist la Sarmalele Reci, semn că sosise momentul ca el și Ludmila să lase Chișinăul în urmă.

După mutare, ea a început să caute mastere în afară, dar prețurile ajungeau și la 20.000 de euro pe an. În 2000 au plecat să strângă bani lucrând pe vapor, el – muzician, ea – vânzătoare. Au făcut asta patru ani jumate. (Ludmila spune că a răsfățat party animal ul care poate deveni când se pierde în mulțime. O vreme se opreau săptămânal în cluburile latino din Tampa, unde dansau salsa până la șase dimineața, de i tremurau picioarele a doua zi.)

Când strânseseră deja mare parte din bani, Ludmila s a blocat. Avusese o perioadă lungă în care nu mai desenase nimic și acum că visul unui master devenise tangibil, nu se simțea pregătită. Au mai rămas șase luni să se disipeze teama. În 2006, Ludmila a dat 16.000 de euro și s a înscris în programul de un an de la Marangoni. A învățat să analizeze trendurile cu două trei sezoane înainte, să creeze colecții unitare, cu un mesaj coerent, a deprins designul pe calculator și, mai ales, a înțeles că moda e un amestec de artă și business, de idealism și pragmatism.

De când și a creat brandul, reinvestește dintr o colecție în alta, contând mult și pe Iulian, acum basist în formația lui Horia Brenciu. Când chiar are nevoie de bani, Ludmila mai găsește un artificiu: un sale la ea acasă, un job scurt, precum cel din iarnă, când a fost stilist la Revelion Magic. Åži ar dori să facă și câteva genți și, poate cândva, haine pentru superboys.

Scopul ei mare e succesul comercial. Câteva sute de mii de euro pe an i ar permite să aibă o mică echipă de profesioniști, utilaje performante și mai mare libertate de creație în zona de mijloc în care vrea să rămână – a lucrurilor de calitate la prețuri rezonabile, care să scoată oamenii din vestimentația de serie vândută în malluri. Dar până acolo, mai e.

“Nu știu care e perioada după care poți să fii sigur că deja ești bine. Eu, după doi ani, încă mai încerc. Mi am spus de la bun început: sper ca în cinci ani să ajung acolo unde vreau eu. Deci mai am o marjă de trei ani. După aia, ce fac, nu știu. Cred că o să continuu.” Râde încet. “Mă cam apucă așa uneori tristețea, să zic vai, vai, vai, știi ca ăla din închisoare care sapă în beton cu lingura și tot sap și sap și zic: ah, mai e mult. Ah, trei centimetri, șase. Ah, hai, hai!”

***

E sfârșit de februarie și un troler negru, care înghite lejer 25 de kile, e căscat pe podeaua atelierului. Pe masa de lucru e o alandala de papiote crem și bej, resturi de voal, mărgele, coli, etichete, pliante. Iulian stă alături, pe un taburet, îmbrăcat în blugi și hanorac albastru. Are repetiție cu formația, deci nu va putea să o însoțească pe Ludmila la Avanpremiera Gopo – un eveniment de modă la care Maria Dinulescu, Mirela Zeța și alte actrițe vin să și aleagă ținute de la tinerii designeri. Pentru Ludmila, care nu prea face haine de gală cu brizbizuri, e mai degrabă ca o ocazie să și arate noua colecție, să împartă pliante și să cunoască oameni.

În maletă, colanți negri, rochie gri cu mâneci chimono și botine cu un pic de toc, Ludmila ia câte un braț de haine din standere și le pliază în troler. După ce l burdușește, mai aduce unul, mai mic, în care pune o dată, de două ori, îl umple și parcă tot ar mai avea de pus. Trage fermoarul și se ridică: “Ufff.”

“Eu zic să nu te rupi prea tare, pentru că e prea mult chiar”, spune Iulian, cu accent moldovenesc mai pronunțat decât al Ludmilei, pe al căreia îl auzi abia când vorbește cu basarabeni și scapă vreun “Făisbuc”.
“Da?”
“Da.”
“E eveniment important, Iulian.”
“Păi toate îmi zici că sunt importante și până la urmă nu chiar sunt atât de importante.”
“Sunt importante.”
Trage iar de fermoare și iar se ridică: “Uffff.”

E parte din dinamica lor obișnuită. Iulian e singurul care mai mult o critică decât o laudă, indiferent dacă Ludmila îl bagă în seamă sau nu. Ea e expansivă, idealistă, optimistă, el e calm, analitic, circumspect. Boemi sau nu, nici unul nu se vede făcând altceva decât ce fac acum. Ea – modă. El – muzică.

“Ea mereu mă critică, eu mereu o critic și tot așa înainte.”
“Da. Ying si yang, știi? “
“Mr. Dostoievski.”, spune Iulian, îndreptând ușor privirea spre ea și zâmbind poznaș.
Ludmila vine râzând lângă el și i trece mâna prin păr: “Mr. Dostoievski”.
“E de la verbul dastavati”, spune Ludmila. “În slang ar însemna «a scoate pe cineva din sărite», din pepeni, știi?”.

 După ce termină cu împachetatul, își fixează o floare neagră pe rochia gri din jerseu, se dă cu un fâs de Narciso Rodriguez for Her și e gata de plecare. Iulian vorbește despre cât de greu e să te faci cunoscut în România fără relații sau bani.

“Iulian, întotdeauna o să existe cineva cu foarte mulți bani”, îi spune ea. “Nu are rost să te axezi pe ei. Åžtii? Noi cu treaba noastră…”
“Dar fără ei nu ai cum să mergi înainte. Dacă nu investești…”
“E adevărat, dar nici să ți faci niervi…”
“Dar niervi nimeni nu zice că își face”.
“Să ți strici inima, nu se merită. Ei cu viața lor, noi cu viața noastră.”
Își pune un șir de mărgele, trage trenciul de fâș pe ea, se asigură că n a uitat nimic, apoi ia fiecare un troler – el pe cel mare, ea pe cel mic – și îl târâie spre ușă.

Când, o oră mai târziu, Ludmila se opintește cu trolerele pe spirala din ce în ce mai strâmtă – 26 de trepte din lemn și 25 de trepte din piatră – care duce în mansarda unde se ține evenimentul, și mai lasă să i scape un “Uffff”, efortul nu pare decât un popas pe drumul unei supergirl.

“Supergirls sunt super nu pentru că se duc și salvează lumea.”, spunea într o seară Ludmila. “Sunt super prin definiția lor, că e super să ai un vis, e super să ți l urmezi.”