Clădirea Clubului Electroputere Craiova, gri, cu arhitectura înțepenită specifică locurilor construite în anii ’70, stă pe Calea București, peste drum de Facultatea de Mecanică, încadrată de cel mai de fițe club din oraș și de câteva blocuri de patru etaje. În fața clubului se întinde o terasă cu umbrele roșii.
Pe scările de la intrare, înaintea ușilor mari din metal și sticlă, stau Adrian Bojenoiu și Alexandru Niculescu, cei care au în custodie, pentru moment, clădirea. Este una dintre cele mai călduroase zile din an, în august. Niculescu poartă pantaloni lejeri și un tricou, iar Bojenoiu – o cămașă în dungi și jeanși negri. Par un duo bizar cum stau amândoi, unul înalt – Bojenoiu- și celalalt scurt și musculos, încălțați în sandale și cărând plăsuțe cu croissante și o sticlă cu apă plată. Scot cheile și intră în clădire.
Holul mare de la intrare are mozaicul cariat pe alocuri de greutatea aparatelor de fitness care au stat o vreme aici, iar pe peretele din fața ușii a rămas, lipit cu litere negre și lucioase, numele Casa Poporului. Clubul, în cei peste 15 ani de când nu a mai adăpostit niciun eveniment cultural, a căpătat un aer ușor părăginit. Spațiul de proiecție dintr-o nișă, cu scaunele de lemn puse unele peste altele și o sală albă și mare cu trei ferestre și un postament care seamănă cu o scenă au fost văruite de curând, și, chiar dacă apa de pe acoperiș s-a mai infiltrat în pereți, dau semn că locul nu e complet pustiu.
Însă o imensă sală de festivități, mochetată și lambrisată, cu scenă mare și cortină prăfuită și cu tavanul lucrat, se pare, după același tipar perfect geometric ca al fiecărei alte săli de acest fel din țară, miroase a închis și a vechi, amintind de vremurile în care ușile se deschideau pentru serbările de Crăciun și copiii angajaților de la Electroputere urcau cele câteva trepte ca să spună poezia și să își primească plasa cu portocale și ciocolată de la Moș Gerilă.
Bojenoiu și Niculescu au obținut spațiul în 2009. Nu e proprietatea lor, dar au dreptul să îl folosească, drept centru de artă contemporană, iar inițiativa lor a determinat sindicatul Electroputere să mai investească, pe ici pe colo, în clădire. A fost destul de simplu. Au scris un proiect, l-au dat sindicatului, iar sindicatul l-a aprobat. Nu avea niciun motiv să nu o facă. Ultimul eveniment cultural care se întâmplase la Club Electroputere fusese festivalul de satiră și umor Prazul de Argint în ‘96. Acum, cei doi pregătesc acolo una dintre cea mai importantă expoziție de artă contemporană pe care a văzut-o orașul.
În 2006, Bojenoiu, născut în Craiova, era absolvent de filosofie la Cluj . „Aveam o teză în filosofie pentru care trebuia să stau șase luni în Franța și șase în România. M-am întors din Franța cu ideea de a face o galerie de artă în București. Nu era o noutate, în adolescență prietenii mei erau la Liceul de Artă, iar la Cluj am stat cu artiști, nu cu filosofi. Nu că asta ar fi o condiție să îți placă arta, că întâlnești artiști.”, spune cu voce joasă, trăgând din când în când dintr-o țigară. „M-am întâlnit cu Alexandru în București, m-a întrebat ce fac și i-am zis că vreau să fac un spațiu de artă contemporană. A părut foarte reticent.”
„Eram, la început. Poate că nu vedeam rostul sau nu îi dădeam șanse de reușită.” Niculescu e artist. Åži-a petrecut adolescența în atelierele de creație din Parcul Romanescu din Craiova. Din 2006 până în 2008 a lucrat la Roma, după ce obținuse bursa Vasile Pârvan. „Acolo m-am lovit de niște proiecte plecate dintr-o inițiativă singulară, în felul ăsta am învățat. Am organizat, în 2007, Spazi Aperti 5, un eveniment artistic anual dedicat Academiilor, care a avut un succes imens. Am cunoscut bursieri și artiști și m-am împrietenit mai ales cu cei din Germania, care m-au invitat la Leipzig. La Roma mi-am dat seama că lucrurile pe care le faci se pierd, cu timpul, dacă nu există un spațiu și o continuitate pentru ele. Așa am ajuns la concluzia că e nevoie de un spațiu ca lucrurile să aibă o temelie. În anul următor m-am dus, pe 1 mai, la Leipzig Spinnerei, la invitația pictorului Matthias Weischer. Când am ajuns acolo, era incredibil – un Oktoberfest al artei.”
Leipzig Spinnerei este, la ora asta, unul dintre cele mai mari centre de artă contemporană din lume. În fosta fabrică de prelucrare a bumbacului, artiștii au început să–și stabilească, în anii ‘90, ateliere. Neo Rausch, unul dintre cele mai grele nume ale picturii contemporane, lucrează în Leipzig, iar Jannis Kounellis, Daniel Buren și Damien Hirst au expus în Werkschauhalle. Acum, în Spinnerei funcționează câteva sute de ateliere și peste 15 galerii și spații de expoziție. Galeriilor rezidente Dogenhaus și EIGEN + ART li s-au alăturat nume mari, precum Pierogi sau Fred, iar evenimentele de acolo strâng numere record de vizitatori – anul acesta, peste 15.000 într-o singură zi. Genul acesta de reputație i-a făcut pe editorii The Guardian să numească Spinnerei drept unul dintre cele mai hot locuri din lume. Numai că recordul de anul acesta a fost stabilit de o expoziție găzduită tot de Werkschauhalle. Se numea Romanian Cultural Resolution.
„Romanian Cultural Resolution” a fost primul proiect al lui Bojenoiu și Niculescu. „Începutul nostru va fi să continuăm lucrurile de unde le-au lăsat alții”, și-au zis. Åži au căutat artiștii români care ar fi putut face inteligibile evenimentele din ultimii 20 de ani. De asta se numește rezoluție. La aproape doi ani de la demararea proiectului, Bojenoiu, cu ochelarii cu rame groase pe nas și cu cămașa în dungi cu mânecile suflecate, așezat pe un scaun în sala goală și albă a clubului, explică ușor pedant: „În Vest, majoritatea curentelor în artă au un fel de marxism îndulcit prin care critică societatea de consum și capitalismul. Arta românească nu a răspuns cu promptitudine la asta pentru că a avut problemele ei: moștenirile traumatice de după ‘89. Proiectul nostru asta încearcă să arate. Este vorba de o traumă care merge în paralel cu o idée politică – democratizarea – felul în care România intră într-o vindecare în paralel cu o proiecție- Uniunea Europeană. Se înlocuiește, practic, o utopie cu alta. Ideea proiectului nostru este de a face un fel de socoteală. În speță, nu mai poți face așa ceva, pentru că nu mai ai energia necesară. Arta se întreabă mai degrabă decât să dea soluții.”
Au vrut ca din proiect să facă parte curatori tineri, care au avut o adolescență în comunism și o maturitate culturală în prezent. În proiect sunt și artiști mai în vârstă, ca pictorii Constantin Flodor sau Sorin Câmpan, care au activat înainte de ‘89 dar au fost artiști de nișă. Numai nume mari, dar relativ necunoscute publicului larg din România, deși au cote mari de piață și lucrări cumpărate de cele mai celebre muzee ale lumii. Bojenoiu continuă, molatec, punctat pe alocuri de Niculescu, mai precis: „Proiectul își pune în primul rând o problemă: ce suntem noi după 20 de ani de învățare a capitalismului, a democrației, după 20 de ani de reformare. Am constatat că suntem tot bolnavi de comunism. Nu mai suntem atât de bolnavi încât să facem aceleași greșeli în continuare. Dar ideea este că, după ‘89, postcomunismul românesc s-a concretizat doar în cultură. România nu a inventat nimic, nu a descoperit nimic. Succesul cel mai mare a fost cultural. Avem premii la Cannes, avem un Nobel pentru un subiect format în România.”
Au pus totul pe hârtie și au propus conceptul curatorilor. Mihnea Mircan, Magda Radu și Mihai Pop au curatoriat trei secțiuni ale evenimentului, alături de Bojenoiu, care s-a ocupat de propria lui secțiune, Fetish Factory. Lucrurile s-au potrivit perfect. Mai întâi cu spațiul de la Craiova, care aparține uneia dintre cele mai mari uzine din țară, care avea, înainte de revoluție, în jur de zece mii de angajați. Apoi, cu orașul care, deși inactiv de o bună bucată de vreme, are un ferment, așteaptă ceva. La Craiova a activat câțiva ani Brâncuși, iar Muzeul de Artă din oraș îi adapostește câteva lucrări. Tot la Craiova, alături de Paris, a fost publicat inițial Manifestul Futurist; și tot acolo a pictat }uculescu. După ‘89, în Craiova s-a născut o mișcare punk – adolescenții din trupele Terror Art și Anti Pro mirosiseră deja ce avea să vină și, teribilist, protestau. Fără mari legături cu ce se întâmpla în afară, au organizat expoziții și au făcut fanzine, ca un exercițiu de exprimare liberă. Din moștenirea aceasta culturală, și, desigur, din cea a Teatrului Național din urbe, care făcea furori în lume la mijlocul anilor ’90 cu piesele montate de Purcărete, era firesc să se mai întâmple ceva. Numai că întâmplarea întârzia să se producă.
Pe fondul acesta s-a născut Romanian Cultural Resolution, un eveniment care avea să găsească o primă gazdă foarte ospitalieră la Leipzig Spinnerei, mai cu seamă că fostul RDG are o istorie foarte asemănătoare cu a României.
Artiștii invitați să participe s-au entuziasmat. Unora, își amintește Niculescu, a fost suficient să le bată la ușă. Așa s-a întâmplat cu Perjovschi.
– Vrem să facem un centru de artă contemporană la Craiova, i-a spus Niculescu.
– Vin. Mă interesează mai mult Craiova decât Leipzig; a venit răspunsul artistului.
Faptul că Alexandru Niculescu lucra în Leipzig a fost de mare ajutor. Se împrietenise déjà cu câțiva artiști din Spinnerei, printre care și Matthias Weischer, și cu galeristul de la EIGEN + ART. Proiectul a fost prezentat la o întrunire a galeriilor și a fost acceptat. Urma să fie expus în Werkschauhalle. Aveau nevoie, însă, de finanțare, care a venit de la Institutul Cultural Român din Berlin.
Aveau zece luni să strângă aproape 30 de artiști, printre care Victor Man, Gili Mocanu, Ciprian Mureșan, Mircea Cantor, Adrian Ghenie, fiecare cu programul lui și cu lucrări programate, care trebuiau rezervate și aduse din diverse colțuri ale lumii. Majoritatea lucrărilor nu au venit de la artiști, ci din colecții private, galerii sau muzee. O expoziție de felul celei pe care au făcut-o Niculescu și Bojenoiu a însemnat sute de telefoane, emailuri, mulți bani și mulți nervi pentru tot: contract de împrumut, asigurare de transport, condiții de instalare în sală, poziții în sală. Totuși, spun cei doi acum, organizarea nu a fost tensionată. Cei patru curatori, împreună cu Niculescu, au făcut o vizită la Spinnerei în martie, ca să negocieze proiectele în spațiu. Întâlnirea cu locul a fost foarte pozitivă, își amintește Bojenoiu, și, deși trebuie să fi fost, laolaltă, și emoții și entuziasm, el nu le-a văzut rostul. Era prea implicat. S-a bucurat, în schimb, că a găsit un spațiu de care nu știa, un tunel lung de zeci de metri în care a instalat două lucrări de Pavel Brăila.
Cele patru secțiuni ale expoziției, „Fabrica de fetișuri”, „O imagine în loc de titlu”, „Pictura figurativă în România 1970-2010” și „Aici și atunci” (curatoriate de Bojenoiu, Mircan, Pop și Radu), vorbesc despre comunism și postcomunism. Se prea poate ca succesul expoziției la Leipzig să se datoreze chiar acestui lucru, așa cum s-a întâmplat și cu filmul românesc din ultimii ani. Åži, deși Bojenoiu și Niculescu știu că s-a vorbit prea mult despre comunism, știu și că nu se poate altfel și că terapia aceasta face parte din procesul de vindecare. Începând din 18 iunie, proiectele lor au început să ajungă în țară. Mai întâi, Fabrica de Fetișuri, pentru că spațiul de la Club Electro Putere nu are capacitatea să găzduiască întreaga expoziție odată. Vernisajul a adunat câteva sute de tineri din Craiova și a atras privirile specialiștilor. De la 1 octombrie și până pe 12 noiembrie, alte două secțiuni ajung la Craiova. Curatorii nu vor repeta proiectele, păstrând artiștii dar alegând lucrări diferite. Mai mult de o lună, lucrări semnate de Mircea Cantor, Ciprian Mureșan, Anca Munteanu Rimnic, Ioana Nemeș, Miklos Onucsan, Cristian Rusu, Serge Spitzer, Ioana Bătrânu, Corneliu Brudașcu, Sorin Câmpan, Constantin Flondor, Adrian Ghenie, Gheorghe Ilea, Victor Man, Gili Mocanu și Åžerban Savu vor umple spațiile de la Electro Putere. Iar Bojenoiu și Niculescu nu fac decât să spere că evenimentul acesta, cum nu s-a mai văzut altul în Craiova, va aduna oamenii, mai ales pe cei tineri, născuți după ‘89. Nu neapărat cât să îi educe, ci mai degrabă să îi facă să relaționeze cu un trecut pe care nu au cum să și-l amintească, dar pe care îl respiră încă.