Home > Agenda > stiri > Tabu de octombrie: Hugh Laurie

Tabu de octombrie: Hugh Laurie

Închipuiți-‘vă că trebuie să rupeți brațul cuiva.

Dreptul sau stângul, nu contează. Ideea e că trebuie să i-‘l rupeți, pentru că altminteri… mă rog, nici asta nu contează. Să zicem doar că, dacă nu i-‘l rupeți, or să vi se întâmple chestii nasoale.

Ei bine, iată care-‘i întrebarea mea: îi rupeți brațul repede – trosc, hopa, scuze, lasă-‘mă să-‘ți pun atela asta improvizată – sau lungiți procesul vreo opt minute, apăsând din ce în ce mai tare, până când posesorul brațului începe să vadă roz sau verde în fața ochilor și să simtă că-‘l ia ba cu frig, ba cu călduri, altfel zis, până când ajunge să urle de durere?

Da, exact. Păi sigur! Cea mai bună – de fapt, singura – soluție e să faceți totul cât mai repede cu putință. Rupeți-‘i brațul, dați-‘i o gură de coniac, ca niște buni cetățeni. Altă rezolvare nu văd.

Doar dacă.

Doar dacă doar dacă doar dacă.

Ce-‘ar fi dacă l-‘ați urî pe individul aflat la celălalt capăt al brațului? Să îl urâți din tot sufletul, adică.

A trebuit să mă gândesc la chestia asta.

A trebuit să mă gândesc la asta chiar atunci, în clipele despre care vreau să vă povestesc; clipele alea nenorocite, care se apropiau cu o încetineală de melc de momentul în care încheietura mâinii mi-‘ar fi ajuns la ceafă, iar humerusul mi s-‘ar fi rupt în cel puțin două – foarte probabil, în mai multe – bucăți care de-‘abia s-‘ar mai fi ținut una de alta.

Chestia e că brațul despre care am tot discutat până acum e al meu. Nu e un braț abstract, filozofic. Osul, pielea, părul, mica cicatrice albă din cot, dobândită în urma contactului cu un calorifer din școala primară Gateshill – toate astea sunt ale mele.

Ei bine, în momentele alea a trebuit să mă întreb dacă nu cumva bărbatul din spatele meu, care îmi înhățase încheietura și mi-‘o apropia de ceafă cu un soi de plăcere sexuală, mă ura. Mai exact, dacă nu cumva mă ura din tot sufletul.

I-‘a luat o veșnicie să-‘și termine treaba.

 

Îl chema Rayner. Nu i se știa numele mic. Mă rog, eu, cel puțin, nu i-‘l știam, deci e de presupus că nici voi nu i-‘l știți.

Îmi închipui că, undeva, pe lumea asta, existau oameni care îi știau numele mic, cineva i-‘l alesese ca nume de botez și îl folosise ca să-‘l cheme la masă, iar la un moment dat Rayner fusese învățat cum să-‘l scrie.

Cineva îl folosise într-‘un bar ca să-‘l strige și să-‘i ofere ceva de băut, altcineva îl șoptise în timpul unei partide de amor, iar altcineva îl trecuse în căsuța pentru prenume dintr-‘un formular pentru o asigurare de viață.

Sunt sigur că au existat oameni care au făcut toate astea. Mie mi-‘e cam greu să mi-‘i închipui, asta-‘i tot.

Din câte mi-‘am putut da seama, Rayner era cu vreo zece ani mai mare decât mine. Ceea ce nu mi s-‘a părut o problemă. Nu era nimic în neregulă în chestia asta.

 

Întrețin relații bune și pline de afecțiune, care nu presupun ruperea vreunui braț, cu o mulțime de oameni care sunt cu zece ani mai mari decât mine. În general, cei cu zece ani mai mari decât mine sunt oameni admirabili. Dar Rayner mai era și cu vreo zece centimetri mai înalt decât mine, cu vreo douășcinci de kile mai greu și cu cel puțin opt unități de violență – indiferent cum ar fi ele stabilite – mai violent. Era mai urât ca noaptea, avea un cap mare și chel, care se bălăbănea întruna și era plin de gâlme, ca un balon umplut cu chei, iar nasul turtit, ca de boxer, părea să-‘i fi fost cioplit de cineva cu mâna stângă – sau poate chiar cu piciorul stâng – în forma unei delte șerpuitoare și asimetrice, chiar sub lespedea aspră a frunții.

Doamne sfinte, ce mai frunte! La vremea lor, cărămizile, cuțitele, sticlele și argumentele cele mai rezonabile se izbiseră ca niște mingi inofensive de acest masiv frontispiciu, lăsând doar câteva zgârieturi între porii săi adânci și rari. Cred că erau cei mai adânci și mai rari pori din câți mi-‘a fost dat să văd pe pielea unui om, așa că fruntea lui m-‘a făcut să mă gândesc la găurile terenului de golf din Dalbeattie, unde fusesem la sfârșitul verii lungi și secetoase din ’76.

Mutându-‘mi atenția spre excrescențele laterale ale craniului său, am observat că, în urmă cu multă vreme, urechile lui Rayner fuseseră înhățate cu dinții și trase spre ceafă, pentru că cea stângă, de exemplu, era răsucită sau întoarsă pe dos sau, în orice caz, avea un aspect care te făcea să te uiți îndelung la ea înainte să spui: „A, e o ureche!“

În plus, presupunând că încă nu v-‘ați dat seama, Rayner purta o geacă de piele neagră și un pulover pe gât de aceeași culoare.

Dar sunt sigur că v-‘ați dat seama. Chiar dacă Rayner s-‘ar fi înfășurat în mătasea cea mai strălucitoare și și-‘ar fi pus câte o orhidee după fiecare ureche, trecătorii tot s-‘ar fi speriat și i-‘ar fi dat niște bani înainte să-‘l întrebe dacă îi datorau ceva sau nu.

Întâmplător, nu-‘i datoram nici un ban. Rayner făcea parte din grupul select al oamenilor cărora nu le datoram nimic, iar dacă întâlnirea noastră ar fi decurs un pic mai bine, poate că i-‘aș fi sugerat ca el și tovarășii lui să poarte o cravată care să semnifice apartenența la grupul ăsta. Poate una cu dungi încrucișate.

Dar, așa cum v-‘am spus, întâlnirea noastră nu a decurs tocmai bine.

Cliff, un tip cu o singură mână care preda un curs de autoapărare (da, știu, e cam ciudat să înveți cum să te aperi tocmai de la un ciung), mi-‘a spus odată că, de fapt, numai noi suntem responsabili de durerile pe care le simțim. Cei din jurul nostru ne pot face tot felul de lucruri – să ne lovească, să ne înjunghie sau să încerce să ne rupă brațul –, dar durerea ne-‘o provocăm singuri. De aceea, spunea Cliff, care petrecuse două săptămâni în Japonia și se considera îndreptățit să debiteze căcaturi de genu’ ăsta în fața ucenicilor însetați de cunoaștere, întotdeauna ai puterea de a-‘ți suprima durerea. Trei luni mai târziu, Cliff a fost omorât de o văduvă de cincizeci și cinci de ani în cursul unei încăierări care a avut loc într-‘o cârciumă, așa că n-‘o să mai am ocazia să-‘i spun că n-‘avea dreptate.

Durerea e un eveniment. E un lucru care ți se întâmplă și căruia trebuie să-‘i faci față cum poți.

Până una-‘alta, singurul meu avantaj era că nu scosesem nici un zgomot.

Vă dați seama că nu era o dovadă de curaj, ci pur și simplu nu-‘mi venise să strig. Rayner și cu mine ne tot izbiserăm de pereți și de mobilă, învăluiți într-‘o tăcere masculină plină de încordare, întreruptă doar de câteva mormăituri, dovadă că încă ne concentram. Dar, când nu mai erau decât cinci secunde până în momentul în care fie eu aveam să leșin, fie osul avea să cedeze, am simțit că venise momentul să introduc un nou element în ecuație. Åži singurul element care mi-‘a venit în minte a fost sunetul.

Așa că am tras cu putere aer pe nas, m-‘am îndreptat de spate ca să mă apropii de fața lui cât mai mult cu putință, mi-‘am ținut respirația preț de o clipă, apoi am scos ceea ce specialiștii în arte marțiale din Japonia numesc un kiai – cred că cel mai bine ar fi să spun că era un zgomot extrem de puternic, ceea ce n-‘ar fi departe de adevăr –, un răcnet de o intensitate într-‘atât de orbitoare și delirantă și cum dracu’ vreți să-‘i mai ziceți, încât m-‘am speriat rău de tot.


Comenteaza acest articol

Tabu de octombrie: Hugh Laurie

by realitatea   6 min
0