Home > Agenda > stiri > Tabu de octombrie: Vizita

Tabu de octombrie: Vizita

Când l-am rugat pe Marius Manole să meargă la Hospice Casa Speranței, știam că îi împing limitele. Am văzut atunci cum i se strâng maxilarele în timp ce ia o hotărâre. Își scrâșnea dinții: să mă refuze sau nu? Åžtiam că n-o să accepte decât dacă respectăm regula lui: să le dăruim ceva acelor copii.

Pe drumul către Brașov m-am prins că îi era frică. Se temea că o să simtă durerea copiilor bolnavi, dar nici chiar asta nu-l speria atât de tare cât faptul că o să fie față în față cu ei și nu o să poată să-i ajute.

În fața spitalului privat care găzduiește persoane pentru ale căror maladii nu se cunosc încă tratamente s-a ghemuit în mașină – un copil covrig ascuns după ochelari de soare și un tricou chic cu inscripții rock–și, la remarca șoferului care a anunțat că ne așteaptă în parcare, a oftat greu:

– Nici tu nu vrei să intri?

 

*

Din primăvară, Marius Manole joacă alături de Oana Pellea în „Oscar și Tanti Roz”, o dramatizare după Eric-Emmanuel Schmitt. El e Oscar, puștiul bolnav internat într-un spital de copii care, îndrumat de Tanti Roz, o asistentă cu suflet mare, trăiește într-o zi cât ar trăi în 10 ani și-i scrie scrisori lui Dumnezeu pentru că vrea să și-l facă prieten.

Piesa arată o altă față a lui Marius Manole, poate cea mai aproape de felul lui de a fi în realitate dintre toate rolurile pe care le-a jucat: vulnerabil, empatic, într-un balans delicat între a da și a primi – dragoste, atenție, încredere.

Rolul n-a fost pentru el la început. Vlad Logigan – actor la Bulandra – repetase mai bine de 3 luni când a decis să se retragă din spectacol. Cu 4 săptămâni înainte de premieră, regizoarea, Chris Simion, i-a dat textul și i-a spus:

– Ai 10 zile să te obișnuiești cu rolul. Doamna Pellea e în vacanță, când vine facem o repetiție.

A învățat textul, a memorat mișcările scenice și, la întâlnirea cu Oana Pellea, era pregătit de un șnur, un spectacol cap-coadă.

– Ce e asta? Ăsta nu e monolog, nu se poate așa ceva! Eu plec, a spus Oana după ce l-a auzit prima dată, iar el și-a dat seama că îl provoca. Un fel de examen de admitere – pentru că nu mai lucrase niciodată cu ea. Dacă îi făcea față, jucau împreună, dacă nu, se termina totul.

– Mai pot să mai spun o dată? Aș vrea să mai spun o dată.

Oana Pellea l-a privit curioasă, apoi a înclinat din cap.

A spus monologul dintr-o suflare, cu o forță și o emoție pe care – crede el – nu le-a mai simțit apoi la nicio reprezentație cu Oscar. Când a terminat, s-a uitat nerăbdător către examinator.

Oana și-a așezat hainele pe un scaun și s-a transformat într-o clipă în Tanti Roz:

– Buuun. Ce repetăm astăzi?

Astăzi, ceea ce văd spectatorii pe scenă e pură magie: o iubire care se simte că e reală și care trece din unul în celălalt, printr-un un sistem bizar al sufletelor comunicante. Marius ar vrea să mai joace și într-un alt spectacol împreună cu Oana, „dar trebuie să mai treacă o vreme, pentru că noi ne-am jucat pe noi acolo. Trebuie să luăm distanță, ca să fim altfel“.

 

*

Când Marius Manole a intrat în centrul de zi de la Hospice Casa Speranței, șapte copii îl așteptau în jurul unei mese rotunde pe care erau peștișori din plastilină. Åžtiau că se întâlnesc cu un actor și, cum l-au văzut, l-au măsurat din cap până-n picioare. Apoi, cu timiditate au pornit asaltul ca să-i capteze atenția.

Un băiat blond a aruncat discret o jucărie pe jos.

 – Ce e asta? E dintr-un desen animat, a râs Marius de jucăria pe care a ridicat-o.

– „Asterix și Obelix“, a șoptit copilul.

– Așa, așa, i-a întins jucăria băiatului care a început să zâmbească larg. Fusese remarcat.

Dintre cei 7 copii aflați în centru în ziua aceea, 4 erau frați. Doar unul – bolnav grav – stătea într-un scaun cu rotile, dar centrul care se ocupă și de consilierea psihologică, și de tratamentul paleativ pentru membrii familiei ține ca frații să stea împreună când e vorba de joacă. Organizează și tabere pentru frații sănătoși ai copiilor din centru sau vacanțe cu toată familia. E parte din filozofia lor: „Să le facem viața mai ușoară celor care suferă de boli incurabile”.

– Avem o fetiță care vrea neapărat să vă cunoască, i-a spus educatoarea lui Marius. Vrea să se facă actriță. A și jucat într-un film, un spot de prezentare pentru centrul nostru. E în alt salon, trebuie să o anunțăm, să o pregătească și să o aducă.

Marius a zâmbit din nou, înclinând din cap în semn de aprobare. Până să ajungă fetița a explicat, în râsetele copiilor, cum a jucat el un câine pe scena Naționalului, în „Inimă de câine”, și mânca de pe jos.

– Chiar de pe jos?

– Da, de pe jos. Åži mai auzeam și spectatorii care spuneau că li se face silă. Bine, n-am pățit nimic. Nici viermi n-am făcut.

O puștoaică blondă s-a învârtit cu scaunul cu rotile ca să-și poată ridica trupul, să fie mai aproape de el, și l-a confruntat cu niște ochi albaștri, imenși:

– Actorii-nu-fac-viermi.

Actorii se îmbolnăvesc și ei câteodată, dar Marius nu vorbește despre asta. Din 2001, de când a terminat Actoria, a muncit ca un nebun.

Într-o vreme juca în 18 spectacole, în teatre din toate colțurile țării. Are amintiri cu trenuri în care era singurul călător pe timp de noapte, povești despre gări din sătucuri care păreau desprinse din „Apocalipsa“. Erau zile în care făcea naveta Timișoara-București, o zi repeta în capitală, alta la 538 km distanță. Nopțile le dormea pe tren.  Îl motiva un singur gând: „Să nu fii niciodată actorul unui singur regizor. E foarte important să știi să jonglezi cu orgoliul regizorului și să știi ce să alegi să joci. Altfel publicul te-ar vedea într-o singură direcție și e cea mai mare greșeală pe care poți să o faci“.

I-a luat ceva vreme să învețe să zică NU și când a făcut-o a ajuns la știrile tuturor televiziunilor: a oprit un spectacol în care juca la Sibiu.

Băuse împreună cu toți colegii ca să se poată urca pe scenă – trebuiau să joace pe o scenă montată afară, la minus 2 grade, îmbrăcați doar în tricouri. La știri, el a fost „actorul beat scandalagiu”. Pe de-o parte știa că greșise, pe de alta, instinctul îi spunea că procedase cinstit: refuzase să joace într-un spectacol prost. Asta nu l-a ajutat însă să treacă peste spaima și rușinea întâmplării, așa că a stat câteva săptămâni închis în casă.

Acum știe că toată perioada aceea de muncă în viteză supersonică era o fugă de sine și că efortul acesta a lăsat și urme în trupul lui. Când – epuizat -a ajuns în spital, și-a promis că o va lăsa mai moale. Că se va lăsa de fumat și va avea o viață mai liniștită. După o vreme a uitat și- a luat-o de la capăt. În stagiunea aceasta poate fi văzut în 8 piese la Teatrul Național, mai are în lucru încă 2, plus un spectacol de televiziune, dar are și proiecte în care e producător: vrea să-i ajute pe actorii talentați din țară să fie vizibili la București.

Spune că una dintre cele mai frumoase lecții pe care le-a învățat în timpul ăsta a fost „să coboare garda”.

„Începi un spectacol, greșești și – în momentul în care greșești – ești conștient de ceea ce faci. Atunci ai o singură șansă să te duci la adevărul simplu: să lași garda jos. Publicul recunoaște sau simte că ai greșit, dar simte și onestitatea și, dacă ești cu garda jos, începe să se transmită o energie de la ei către tine. Iei de la ei și urci. Åži poți să termini un spectacol foarte sus.”

 

*

– Actorii nu fac viermi? Da, așa e, când ești pe scenă e altceva, a început Marius să-i explice Ioanei, puștoaica blondă care-l înfruntase din căruciorul cu rotile. Mi s-a întâmplat să am febră mare sau să mă doară măseaua și să trebuiască să intru să joc. Pe scenă nu m-a mai durut nimic.

– Că nu era în rol.

– Da, pentru că noi, când jucăm, credem că suntem altcineva, un personaj. Åži pe personajul ăla nu-l doare nimic. Åži-atunci, pentru cât joci, o oră- o oră jumătate, nu te doare nici pe tine nimic.

Când explica asta, din dreapta lui, a intrat pe ușă o fetiță brunetă de 13- 14 ani, într-un cărucior cu rotile împins de o tânără care părea abia a fi terminat liceul.

– Actrița?, a întrebat-o Marius.

– Katia, a spus ea întinzând mâna ușor, atât cât îi putea permite corsetul cu care spatele îi era prins de scaun. „Uaaaaaaaaau, n-am mai văzut niciodată un actor”, a zâmbit dezvăluind discret un aparat de îndreptat dinții. „Visul meu e să mă fac actriță.”

– Åžtiu. E frumos, nu? Ești altcineva pentru o oră…

Fetița a început să râdă relaxată, simțind că actorul din fața ei – care arăta ca un băiat de liceu, blond și subțire – o înțelege. A început să-i povestească despre actorii ei preferați, a fost surprinsă să afle că și Marius l-a jucat pe Pălărierul nebun din „Alice în Țara Minunilor“. La fel ca Johnny Depp, preferatul ei.

– Pot să-ți aduc pălăria. Că nu se mai joacă spectacolul. Åži putem să facem aici o poveste a voastră, cu costume, o și filmăm. Ce zici?

– Ar fi super.

– Scrii tu o poveste?

Ioana și-a strecurat căruțul pe lângă al Katiei și s-a apropiat și ea de Marius.

– Să facem Albă ca Zăpada. Aș putea juca eu vrăjitoarea, iar Katia pe Albă ca Zăpada.

– Să facem ceva mai modern, i-a replicat Katia. Albă ca Zăpada și… cei 7… verișori enervanți.

În râsetele tuturor s-au stabilit sarcinile: Katia va scrie un scenariu, i-l va trimite lui Marius pe mail, care o va învăța cum stă treaba cu decupajul și aranjatul mișcărilor pentru actori. La următoarea vizită vor începe să lucreze.

 

*

În copilărie, Marius a ajuns din întâmplare la cursul de actorie. Tata cumpărase un aparat foto și l-a dus la Palatul Copiilor din Iași să învețe cum să-l folosească, doar că erau prea mulți copii înscriși și i-au împărțit în două grupe: unii foto, alții actorie. Lui i-a fost rușine să ceară să fie schimbat și așa s-a jucat de-a actoria din clasa I. A luat la facultate din prima încercare și, chiar dacă a intrat ultimul, în timpul studenției a devenit vedeta clasei. Părinții l-au lăsat mereu să facă ce-i place și chiar și în momentele critice, ca în disputa de la Sibiu, i-au fost alături: „Ai grijă, măi tată, să nu te dea afară. Cu ce o să-ți mai plătești ratele la casă?“ Asta a fost singura dojană pe care a primit-o, dar el a plâns când și-a auzit la telefon tatăl îngrijorat.

Pentru casa pe care și-a luat-o – o garsonieră aproape de Unirii- plătește rate de două ori mai mari decât salariul pe care-l ia la Teatrul Național. Bani pe care- i face din proiecte independente și colaborări cu alte teatre. Casa e însă locul în care se relaxează după spectacole, unde gătește pentru prieteni (care spun că e un foarte bun bucătar), unde crește plante decorative sau aromatice, pentru gătit: busuioc, mentă.

Pentru nopțile grele are un secret. O față de pernă dintr-un bumbac pufos care pare prietenă cu somnul: cum pune capul pe ea, cum adoarme. Îi e așa de dragă fața asta de pernă că o spală numai dimineața ca să fie sigur că se usucă până seara. O ia și în turnee, îmbracă perna de la hotel cu ea și păstrează astfel cu el un pic din „acasă”.

Iese rar în cercurile mondene pentru că preferă să fie între prietenii lui, dar când iese face un soi de one- man show, iar toți cei prezenți se distrează foarte mult. „Oamenii se așteaptă să fac atmosferă la mese și, oricât de obosit aș fi, am grijă să se simtă bine. De asta și ies rar printre <<străini>>; e un consum mare pentru mine, dar dacă nu aș face atmosferă, ar spune că sunt fițos, nu că sunt obosit.“

De fapt, el face actorie din timiditate și, ca la toți marii artiști, această formă de artă e singura lui cale de a se exprima, de a le vorbi – pe bune – celor din jur.

„Uneori pe scenă vorbesc eu, Marius Manole, nu personajul. Pe scenă sunt în siguranță. Nu mă lovește nimeni, nu mă fură. Ce poate să mi se întâmple? Să nu-mi iasă rolul, ceea ce e cel mai nașpa lucru oricum. Åži ești vai de tine dacă ți se întâmplă. Dar altfel sunt în siguranță.“

De asta pe stradă se îmbracă în nuante de gri, ca să nu-l remarce lumea. Deși uneori, dimineața, pe la 10.00, pe Lipscani, câte un trecător se mai uită lung după tânărul cu cana de cafea în mână care trece grăbit în drum spre repetițiile de la Național.

*

Cum a ieșit din centrul Hospice Casa Speranței, Marius Manole a început să dea telefoane. Îi spusese Mălina Dumitrescu, director de programe și PR, că în săptămâna 4-10 octombrie sunt zilele internaționale Hospice, în care se fac acțiuni caritabile pentru asemenea instituții.

– Lia, bună. Vrei să jucăm „Stă să plouă” și să donăm banii unor copilași bolnavi?

Așa și-a început organizarea propriei acțiuni caritabile.

Cum Lia Bugnar, autoarea piesei, dar și partenera lui pe scenă, a fost de acord, după câteva minute a trecut la un alt telefon: Voicu Rădescu, managerul Green Hours – locul unde ar putea să joace piesa. Apoi a început să facă o listă cu teatrele din București pe care le-ar mai putea implica.

Eram pe stradă, în centrul Brașovului, în căutarea unui loc pentru prânz. Vorbea la telefon, stabilea date și deadline-uri. Nu mai era actorul Marius Manole, era producătorul.  În momentele alea mi-am adus aminte de o discuție mai veche de-ale noastre, despre cum fiecare actor își alege un rol sau altul și pentru necesitățile lui emoționale, dincolo de a lucra cu un alt actor drag sau un regizor. I-am zis că poate că nu știa care vor fi pașii pe care-i va face când a acceptat să joace Oscar, tot așa cum nu știa cu adevărat de ce se împotrivește să viziteze copiii bolnavi. Doar că a venit vremea pentru prima lui mare acțiune caritabilă. A zâmbit.

În mașină, pe drumul către casă, l-am întrebat:

– Marius, te-ai gândit vreodată de ce te place atât de mult publicul?

A început să se încrunte.

– Ion Caramitru te-a numit „singura vedetă a Naționalului de după ’89”, ai fost nominalizat la UNITER de 2 ori, umpli toate sălile la spectacolele pe care le faci. Nu poți să spui că nu te iubește publicul.

Tăcea. Își făcea de lucru cu o sticlă de apă minerală și vedeam în gesturile lui toată fragilitatea cu care făcea față ambiției, neîncrederea amestecată cu hotărârea de a face lucrurile bine dacă tot s-a implicat în ele. După o vreme a zis:

-Nu știu. Pe bune că nu știu. Åži eu m-am gândit la asta de multe ori.


Comenteaza acest articol

Tabu de octombrie: Vizita

by realitatea   11 min
0