Putine sunt filmele carora Matt Damon nu le confera aura de productie serioasa. Probabil nu degeaba a fost ales ca narator pentru Inside Job, documentarul despre criza financiara americana si proaspat castigator al Premiului Oscar. Matt Damon are acel ceva care te face sa ai incredere, sa stai cu el de-a lungul filmului – iarasi, nu intamplator Martin Scorsese i-a dat rolul lupului in piele de oaie din al sau oscarizat « The Departed ». Nu cred ca sunt multi actorii care sa fi primit un Oscar pentru scenariu original / Good Will Hunting – iarasi Matt Damon bifeaza si casuta cu pricina.
Dupa vizionarea lui Adjustment Bureau / Gardienii Destinului lipsa unui scenariu solid sacaie cel mai tare. Nici macar Matt Damon nu poate umple un gol atat de mare. Pornind de la o povestire a lui Philip K. Dick din 1954, The Adjustment Team, regizorul debutant George Nolfi transforma epifania unui om marunt in revelatia privitoare la adevaratul mers al lucrurilor a nimeni altuia decat viitorul presedinte al Statelor Unite. In alte cuvinte, David Norris / Matt D. vede ale cui marionete suntem, cine ne ajusteaza si de ce, al cui e meritul pentru Renastere si a cui vina pentru Holocaust si asa mai departe.
Desi debutant in ale regiei, Nolfi se gasea inainte de aceasta productie in postura unui scenarist cu ceva experienta (Ocean’s Twelve, The Bourne Ultimatum) ceea ce probabil l-a obligat sa flexeze fiecare muschi scenaristic si sa umple povestea de idei, personaje, conflicte ca raftul supermarketului de lucruri de care nu ai nevoie. Pe fondul SF-ului imprumutat de la K. Dick, Nolfi toarna o poveste de dragoste, si nu o toarna minimalist, viitorul presedinte si una dintre cele mai mari balerine / coregrafe ale lumii fiind singurii protagonisti care il multumesc pe scenarist. Dincolo de abundenta deliranta de balerine din ultima vreme, asocierea dintre politica, arta si SF este pentru George Nolfi pretext de mandrie, iar pentru multi dintre spectatori motiv de strambat din nas. Nu se leaga.
Matt Damon te tine, il crezi in rolul de politician care ar renunta la tot pentru femeia iubita, o crezi si pe Emily Blunt, desi nu beneficiaza de fizicul balerinic al lui Natalie Portman, dar ii crezi la nivel micro, de oameni care prin datele lor actoricesti dau senzatia de chimie intre personaje. De aici pana la un film bun este drum lung.
Artificiile de regie nu rezolva prea mult – montajul paralel intre actiunile « ajustorilor » si « ajustatilor » este una din solutiile prin care se incearca o infuzie de dinamism / dramatism – nu se reuseste decat o incetinire a ritmului, venindu-se cel mai adesea cu informatii previzibile sau neinteresante. Misterul din jurul ajustorilor se risipeste curand si revelatiile sunt minime.
Exista si derapaje la nivel de casting – pentru personajul pozitiv din randul gardienilor se alege un actor negru / Anthony Mackie, singurul actor de culoare din distributie. Penibilul secventei in care personajul lui Matt Damon il intreaba «de ce e el diferit de ceilalti» adica «bun» este considerabil. La fel de generos in ale ridicolului este si dialogul dintre Damon si Blunt, cand, la spital, aceasta ii spune fericita ca are o entorsa, iar el isi afirma verbal bucuria.
Dincolo de prestatia actorilor principali, mai mult decat decenta dat fiind contextul, singurul moment memorabil in bine ramane cursa prin oras, contra-cronometru si pe ritmuri electro, a aceluiasi Matt Damon, grabit sa reafirme teza simplista a filmului – daca esti tu pana la capat chiar si Dumnezeu / Biroul te accepta si te sustine. Secventa cu Dumnezeu, care se prezenta, la fel de imprevizibil !, sub forma feminina – probabil Alanis Morissette – a cazut la montaj preferandu-se un final deschis si la inaltime. La propriu.