Primul film vazut ieri a fost Groapa de gunoi. Statele Unite, 2009. Documentar despre incercarea unui artist american de origine braziliana, Vik Muniz, de a transforma reziduul in arta, de a recicla vietile catorva oameni «aruncati» la cea mai mare groapa de gunoi a lumii, Jardim Gramacho. Muniz le aduce aminte de valoarea pe care o au prin includerea lor in tablouri la a caror realizare ei insisi contribuie. Demersul filmat, destul de conventional de altfel, reuseste ceva ce probabil 99% din productii nici nu isi propun – sa afecteze in mod pozitiv insusi subiectul documentarului. Strategie de marketing? Poate. Dar pana la urma nici nu conteaza. Un copil alearga prin groapa de gunoi, tinand in mana o ata de care e legata o punga de plastic, reciclata astfel in zmeu. Abilitatea de a gasi frumosul acolo unde nu te-ai gandi sa il cauti, naturaletea si intensitatea cu care oamenii din Jardim Gramacho se arata camerei, emotia imaginilor, intrebarile cu care Muniz se confrunta (este corect sa schimbi subiectul? e bine sa ii deschizi ochii spre o viata la care s-ar putea sa nu aiba niciodata acces? unde este sensul artei?) reusesc sa persiste mai mult decat finalurile multiple si lipsa de focus al filmului. De vazut mai ales de catre cei care cauta in primul rand emotie, si mai apoi forma. 4 ½ / 5
http://www.youtube.com/watch?v=BWPU5WNgQ2w
A urmat un sandvis cu ton. Ingurgitat rapid. Apoi Haeundae. Coreea de Sud, 2009. Facand greseala sa nu ma uit la trailer inainte de a alege, am citit prezentarea si am crezut ca merg la un disaster movie pe bune. Am dat peste o comedie idioata, scuzata imi fie franchetea, in care oamenii tipa unii la altii, se trag de par, fac crize, isi dau cu chestii in cap, totul in asteptarea lui mega tsunami. Tin sa felicit publicul de la TIFF fie pentru eruditia de care da dovada, fie pentru rabdarea fara margini, singurele capabile sa explice cum nimeni nu a scos nici un murmur in timpul celor 30 de minute la care am asistat si din care doar zece au avut subtitluri. Macar daca nu mancam asa repede.
Dracula. Statele Unite, 1931. La Opera Romana. Cu muzica live compusa de Philip Glass si interpretata de cvartetul Arcadia. Momentele nevorbite au functionat cel mai bine – recunosc ca am fost surprins sa aud cat de mult dadeau din gura oamenii prin filme in 1931, mai ales ca vorbele si muzica au avut pe alocuri defectul de a se dubla, scazandu-si mutual din forta. Mi-a fost mila si de Bela Lugosi, a carui privire intens vampirica a starnit constant hohote de ras. Inca o dovada a influentei audientei ca grup asupra felului in care un film este perceput la nivel individual.
http://www.youtube.com/watch?v=7Nfmh178L98
Fac legatura prin Philip Glass cu ultimul film al zilei de 2 iunie. Medalia de Onoare, Romania -Germania 2009. In competitie. In cazul acestui film vazusem trailerul iar muzica lui Glass parea perfect potrivita dramei pensionarului desconsiderat de toti si toate. Ion I. Ion/ Victor Rebengiuc isi agata toate sperantele de medalia de onoare pe care o primeste din greseala, reinventandu-si trecutul in speranta de a recastiga aprecierea celor din jur. Filmul insa are un haz care scoate muzica in offside si te poate face sa te intrebi la cat din drama reala s-a renuntat de dragul efectului comic. Sau poate nu, tinand cont de reactia publicului – ras in hohote si aplauze in lant. Spoiler: In film apare si Ion Iliescu in rolul lui Ion Iliescu, pe care Ion Iliescu il joaca foarte bine. Calin Netzer, regizorului filmului a justificat aceasta optiune prin dorinta de a face un film realist. Cel putin la acest capitol nu se putea mai bine. 3 / 5
http://www.youtube.com/watch?v=M2K-pTnEJEM
As zice ca un indiciu de film bun este spatiul de memorie pe care i-l aloci acestuia odata cu trecerea timpului si vizionarea altor secvente. Pentru 2 iunie nu este prea greu de hotarat care a fost filmul bun.