Liliana Ionescu, beauty editor, și Maia, 4 ani
Mama mea a murit cu o lună înainte de a rămâne eu însărcinată și cu o lună jumătate înainte de a mă căsători. Tata a murit când Maia avea 7 luni și jumătate, la o zi după ziua mea de naștere. Cu alte cuvinte, nu ieșisem bine din depresia provocată de moartea mamei, că a murit și tata. Am fost liniștită pentru că Maia era prea mică să-i dau vreo explicație; nu m-am gândit că o să mă întrebe așa de curând despre ei.
– Bunica mea și bunicul meu unde sunt? Cam așa a sunat întrebarea Maiei, venită când avea doar 2 ani și ceva. I-am răspuns, după câteva momente în care mintea mea s-a împiedicat între o mie de posibile răspunsuri. I-am spus că au murit. A făcut ochii mari și a repetat.
– Au mulit!? Åži unde s-au dus? Mintea mi-a luat-o din nou razna. Unde s-au dus? Eu de unde să știu, acolo unde trebuie. Ce să spun? În pământ? E înfricoșător. În cer? E ambiguu. Copiii nu trebuie mințiți, trebuie să le spui adevărul, indiferent care este acesta, evident într-o formă pe care o pot înțelege și accepta. Așa că răspunsul a fost că bunicii ei sunt peste tot, ne privesc și au grijă de noi. I-am spus că dacă se uită mai bine pe cer, o să vadă că norii capătă niște forme și acolo este mama mea, stă pe un norișor și ne zâmbește.
Cu timpul, a continuat să întrebe, în special de mama.
– Unde este mama ta, mami?
I-am spus că mama mea este în sufletul meu și acolo va rămâne mereu. Tot în aceeași discuție m-a întrebat de ce a murit. I-am dat un răspuns de care nu sunt sigură nici acum. I-am spus că s-a îmbolnăvit foarte tare și corpul ei a luptat cu boala, dar apoi a obosit și nu a mai avut putere să lupte. Iar despre tata, care a făcut infarct, i-am spus că i s-a oprit inima. Din fericire, nu a cerut amănunte. Acum, când se dă în leagăn, foarte sus așa cum îi place ei, o strigă pe mama cam așa. – Mama lu’ mama, unde ești? Eu mă dau până la cer, să zbor cu mami și cu mama lu’ mami…