Home > Lifestyle > Stiri > Vârsta, o decizie personal.Tu câți ani ai?

Vârsta, o decizie personal.Tu câți ani ai?

Adolescență, ofer voluntar!


Laura Georgescu, 20 de ani, voluntar de la 16 ani. O vârstă la care adolescenții chiulesc și se duc în Cișmigiu și „fug” de-acasă o vacanță de vară întreagă. Laura a ales să o ia înaintea vârstei din buletin, să înțeleagă mai mult și mai repede, și să ajute oamenii discriminați.

Toată vacanța de vară mi-am petrecut-o, anul trecut, la spitalul Pantelimon. Ca voluntar. Eram acolo în fiecare dimineață la ora șapte și plecam seara. ­­Am stat un timp și în secția copiilor infectați cu HIV, dar mi-am dat seama că nu aș putea lucra în spital, deși sunt în contact cu oameni infectați de patru ani. Am fost în tabere cu ei, la film, am dansat cu ei, dar în libertate, nu la spital… Când s-a terminat vara, toți trăgeau de mine să rămân la ei, dar colegiu de asistență medicală m-ar fi costat de două ori mai mult decât mă costă facultatea; sunt studentă în anul II la Psihologie. 

Fac muncă de voluntariat de la 16 ani, când cei de la Fundația Romanian Angel Appeal au venit în liceu să recruteze voluntari.  Când cei selectați și-au dat seama că e vorba de muncă și nu de tabere gratuite, s-au retras. Așa am ajuns eu la fundație. Am fost cel mai activ voluntar în ăștia patru ani. M-am implicat în toate programele lor, de informare și prevenție a răspândirii virusului HIV și de asistență socială în cazul celor infectați. Am făcut muncă de voluntariat și la alte fundații. La  organizația Accept, de exemplu.

Acolo am lucrat în programe care implicau minorități sexuale. La început, mama nu înțelegea cum pot merge acolo. Era total nepregătită. Cred că a învățat multe de la mine, de la informații despre transmiterea virusului HIV până la cât de ușor îi poți accepta pe cei care sunt altfel decât tine.

 


Restanță la trăit tinerețea…


Ileana Hodoiu, analist IT, 51 de ani. O vârstă la care cei mai mulți își fac bilanțul, regretă ce n-au făcut, se resemnează și încep să-și pregătească tacticos terenul pentru vârsta a treia… Ea alege să își șteargă discret vârsta din buletin și să o ia de la capăt.

Se vorbește despre criza de la 30 de ani sau de la 40 de ani. N-am avut timp de ele. Aveam de crescut doi copii. Trebuia să mă împart între serviciu, gospodărie, soț și copii. Nu era loc să mai înghesui și crizele vârstei. Åži a venit vârsta de 50 de ani. Dintr-o dată, mi-am dat seama că am trăit jumătate de secol. Îngrozitor! Începi să-ți faci bilanțuri. Copiii au crescut, sunt oameni maturi, își văd de viața lor. Îți dai seama că serviciul pe care-l ai nu este tocmai ce visai la 20 de ani.

Despre gospodărie ce să mai vorbim! Mi-am dat seama că locuiesc în același cartier de la periferia Bucureștiului de 40 de ani. Am fost director de bancă. În schimb, nu știu să patinez, nu știu să schiez, nu știu să merg cu rolele deși mi-am dorit toate lucrurile astea. Åži… m-am hotărât. Mi-am dat demisia. Am renunțat la mașina firmei fără de care nu mă deplasam. Mi-am cum­părat bicicletă și iPod. Am schimbat taiorul cu jeanșii.

M-am înghesuit împreună cu tinerii la concertul lui Tori Amos. Nu am ratat nici Rolling Stones. Åži am de gând să învăț să mă dau și cu rolele. Åži mă mai ademenește un gând, pe care nu l-am spus încă nimănui. Să mă mut la Brașov unde locuiește cea mai bună prietenă a mea. Măcar pentru un an. Åži pe urmă, mai ve­dem. Zilele trecute, pe plaja de la 2 Mai a trecut un grup de tineri. Unul dintre ei s-a întors, s-a aplecat peste umă­rul meu și mi-a spus „sunteți cea mai frumoasă femeie de pe plajă”. Deci se poate. Dacă ai restan­ță la trăit tinerețea, niciodată nu este prea târziu să-ți dai acest examen.


Da, este mama! (Ioana Hodoiu).Aș fi putut alege pe oricare dintre candidatele propuse, dar pentru că atunci când eram mică îmi spunea tot timpul bancul ăla cu „mama e numai una!”, pentru că acum mulți ani am cunoscut-o cu mult mai bătrână decât este astăzi, pentru că s-a plimbat prin vârste cam cum ne-am plimbat noi prin acest dosar… și pentru multe altele, pe care le știm numai noi două, este mama în acest dosar și nu altcineva.


În echipa lui Irinel Popescu


Olivia Sgarbură, 26 de ani. O vârstă la care unii nu știu încotro să o apuce în viață și încă se mai revoltă că „vacanța de vară” s-a transformat în „concediu de două săptămâni”. Olivia și-a ignorat vârsta și a ales să-și asume cariera cu maturitate încă de pe băncile școlii.

Am 26 de ani de viață și, dacă pun studiile cap la cap, 26 de ani de școală. În liceu îmi doream să devin psihanalist. Am început cu medicina. Bursieră din primul an. Apoi, în anul doi, am dat și la Psihologie. Am făcut ambele facultăți în paralel. Între timp, le-am și terminat. Deja în anul III intram frecvent în operații și ajutam ca mâna a III-a. Apoi au urmat stagiile în spitale din străinătate.

La Roma am făcut primele mele manevre chirurgicale. Un an mai târziu, eram la Barcelona într-o clinică de chirurgie oncologică. Tot atunci am citit cartea de interviuri a profesorului Irinel Popescu, în care povestea cum a întemeiat programul de transplant hepatic în România. Atunci mi-am propus, ca până la sfârșitul facultății, să intru să ajut la un transplant hepatic. În al doilea an de stagiu la Barcelona participam deja activ la transplanturi. Pe vremea aia eram studentă în anul V.

Între timp, am mai făcut în paralel două mastere, de psihoterapie și organizarea sistemelor sanitare, am publicat în jurnale de specialitate foarte bine cotate, am luat rezidențiatul, am predat un curs despre comunicarea medic-pacient la Fa­cul­tatea de Medicină. În mai, am câștigat cu cel mai mare punctaj (și cea mai mică vârstă) competiția națională de burse doctorale în medicină. Astăzi fac parte din cea mai bună echipă de chirurgie oncologică și transplant hepatic din țară.

 


Licență în maternitate


Iuliana Danciu, 22 de ani, studentă la ASE. O vârstă la care studenții „o ard” prin ClubA, pierd nopțile prin oraș, descarcă muzică și pleacă în gașcă la mare. Iuliana a ales să-și reseteze virtual vârsta și să-și asume responsabilități pentru doi devenind mamă.

„În ziua în care m-ați sunat voi aveam susținerea lucrării de licență. Am luat zece. Nu-mi vine să cred că am reușit. În ziua în care am născut am avut examen. Eram în plină sesiune. Dimineață la 7:30 trăgeam biletul cu subiectul, la 12:00 o sunam pe mama și o întrebam: „mama, cum e când naști?” și într-o oră eram la spital. La două zile după ce am născut eram din nou în Amfiteatru la examen. A fost foarte greu, mai ales în primele șase săptămâni. Mi se părea că totul se termină aici. Apoi mă apuca dispe­rarea că sunt atât de egoistă.

Întotdeauna am crezut despre mine că sunt o persoană foarte calculată, că-mi organizez viața riguros și nu mă las dusă de val. Am făcut două excepții. Întâmplător, în cele mai importante momente din viața mea. Când m-am căsătorit, acum un an, și când am făcut un copil, acum șase luni. Sarcina mi-a dat peste cap toată viața mea studențească. Paradoxal, am început să merg la toate cursurile. Nu-mi permiteam să ratez niciun examen. Trebuia să termin neapărat facultatea. În același timp nu mai puteam să merg în cluburi și baruri, relațiile cu prietenele mele din facultate s-au răcit, am început să ies așa, ca oamenii mari, cu prieteni de familie…

Apoi, după ce am născut, trebuia să fac tot felul de trucuri ca să pot merge la facultate. Dimineața mă mulgeam și îi lăsam lapte lui Rareș într-un biberon, fugeam la cursuri și la prânz, când se termina laptele, venea mama cu el într-un părculeț din apropierea facul­tății și îl alăptam acolo pe băncuță. Apoi fugeam iar la cursuri. Am învățat pentru licență mai mult în picioare, plimbându-mă dintr-o parte în alta a camerei cu Rareș în brațe, pentru că a fost un bebeluș cu mulți colici și plângea încontinuu.


Bunică? Nu, prietenă!


Întrebați-i pe cei din jurul vostru cum se imaginează la 91 de ani. Se vor încrunta și nimănui nu-i va trece prin cap să spună „o să călătoresc în Europa, o să merg la cumpărături cu iubitele nepoților mei și o să mă bucur de viață”. Luci Dumitrescu asta face. Da, la 91 de ani.

În fiecare seară ies la o plimbare în parcul Delavrancea. Ploaie, vânt, nu contează. Pe la 6-7 mă găsiți acolo. Este un tabiet la ca­re nu renunț pentru că îmi place să fac mișcare și să văd oameni. Seara, îmi ține com­panie Florica, pisica mea zglobie de 18 ani. Åži nu zic „zglobie” ironic. Weekend-urile sunt frumoase: se strânge toată familia și ador să fiu printre oameni tineri și veseli. M-am înțeles întotdeauna foarte bine cu nepoții mei, cu iubitele lor și cu gașca lor de prieteni. Sunt foarte tonici. Am fost astă-primăvară cu ei într-o călătorie la Viena și a fost tare frumos!

Mai fusesem la Viena în voiajul de nuntă, în 1937. Adică acum… 70 de ani. Acum a fost altfel. Viena nu mai era la fel, dar m-am simțit minunat. Am fost cu fetele în magazinul lor preferat: H&M. Ele și-au luat tot felul de lucrușoare, eu mi-am luat câteva haine și am rezolvat problema cadourilor. Nu simt că vârsta mea ar pune ba­rie­re în comunicarea cu cei mai tineri decât mine. Din contră! Când plecam la Viena, prietenii nepoților mei au fost foarte amuzați când le-am zis  că cei de la aeroport le transportau neglijent o chitară. Am văzut-o pe geam, era trântită peste alte bagaje.

Am fost singura care a remarcat asta, mă uitam pe geam. Dup-aia m-au tachinat încontinuu și mi-au zis că sunt mai pe fază decât ei.
Una peste alta, nu mă plâng de nimic. Am fost și sunt sănătoasă. Aș fi vrut doar să mai ajung o dată la coafor înainte să îmi faceți poza.


Maturizare fără diplomă


Într-o zi ne trezim că suntem adulți, dar nu știm exact ce presupune asta. Åži nici nu știm când am devenit „oameni mari”. Doar nu ne-am maturizat peste noapte! Dincolo de riduri sau de anul nașterii din buletin, gradul nostru de maturizare spune multe despre vârsta noastră.


Maturizare Åži succes În viață

Există mai multe tipuri de maturizare: intelectuală, biologică, socială și afectivă. O persoană poate fi matură mental, adică să aibă o inteligență academică bună (să facă facultate, master, doctorat), dar să aibă carențe la maturizarea afectiv-socială. Succesul în viață are la bază inteligența emoțională, nu pe cea academică. Altfel spus, este mai bine să fii un adult sănătos afectiv, bine integrat social, decât un adult cu două facultăți, dar cu handicap afectiv.

Cineva care este matur emoțional știe să se bucure ca un copil de unele lucruri, dar pe de altă parte poate să își asume și responsabilități. Din păcate, în școală nu se predau materii „esențiale” pentru a ști cum să te descurci în viață, nu se pune accent pe latura practică a vieții și nici pe talentele copiilor. Sunt multe persoane adulte biologic, dar cu mari carențe afective, sociale și de educație. 

În România am observat o cultură a „mamoșeniei” în care mama face totul pentru copii și se sacrifică, este mamă și pentru soțul ei, își infantilizează membrii familiei și ea devine sclavă și servitoare. Apoi, la pensie, devine ea dependentă de copil. Există o prea mare dependență între părinți și copii la noi în țară și asta nu creează maturizare, ba dimpotrivă.


Lupta cu bătrânețea

Åžtiința se preocupă în permanență să găsească soluții pentru a ne menține trupurile tinere cât mai mult timp. Eu cred, însă, cât trebuie să ne asumăm vârsta biologică, să nu ne lăsăm descurajați când descoperim în oglindă că ne-au apărut riduri sau că am încărunțit. Tinerețea adevărată este cea a psihicului. Trebuie să nu ne pierdem optimismul, să ne înconjurăm de oameni tineri și să sociali­zăm cât mai mult. Åži să nu uităm că ochii și privirea spun mai mult despre noi decât ridurile din jurul pleoapelor.

 

Cristiana Alexandra Levițchi
Psiholog clinician – psihoterapeut
www.sensart.ro; mobil: 0723.771.441



Comenteaza acest articol

Vârsta, o decizie personal.Tu câți ani ai?

by admin   8 min
0