Lorena Lupu
dacă, să zicem, concertul de mâine e din seria “patetismele siropoase ale lui Cornel”, preferi să scriu negativ sau să nu scriu?
Cristian Stan
scrie ce simti
cu cat avem mai multe opinii cu atat mai bine
altfel ne puneam la sala palatului si faceam al 16-lea congres 🙂
Dau acest dialog ca să arăt cu ce stare de spirit mă duceam eu, la 19.45, la spectacol. Ceva între “nu muşca mâna care te-a hrănit” şi “ok, dar dacă o să fie leşinăcios de sentimental şi fac naibii diabet în sală?”
Ei, bine… e un lucru frumos că se mai fac concerte-concept pe plaiuri dâmboviţene. Tentativele au fost rare şi singura reuşită, de până acum, a fost “Am să mă-ntorc bărbat” al celor de la Vama Veche, pe vremea când Tudor Chirilă expunea mai puţină piele şi mai mult creier. Supremul penibil a fost o chestie a trupei Phoenix, toată numai blănuri de dac şi steaguri de urs, sau invers, nici măcar nu vreau să-mi amintesc. Părea un coşmar al lui Pavel Coruţ după ce s-a îndestulat o seară întreagă cu patriotism distilat.
Revenind la prezent: spectacolul trupei Vunk n-a urmat un fir narativ, ca acela de acum mulţi ani al Vamei Vechi. A mers pe cu totul altă direcţie, foarte actuală şi trendy: eclectism vizual-auditiv. Probabil, singura validă pentru a pune în scenă conceptul fericirii fără să-ţi iasă ceva fioros de diabetic.
Din punct de vedere tehnic, spectacolul a fost o desfăşurare impresionantă de forţe. Jocuri de lumini de o complexitate din ce în ce mai mare, care te proiectau direct în tripuri pe acid; bucăţi de scenă care se desprindeau şi o luau la plimbare prin sală; brăţări de unică folosinţă, de genul care se împart la concerte, dar echipate cu beculeţe, care creau un efect de “mii de licurici” splendid. Singura chestie la care m-am aşteptat şi nu s-a întâmplat a fost ca laboratorul să prindă viaţă minim o dată. Vechea regulă a lui Cehov: dacă ai adus un pistol în scenă, trage cu el.
Muzical, a sunat impecabil. Mai bine decât oricând, dar probabil că asta se datora factorului tehnic citat mai sus. Anumite piese au fost reorchestrate, să ilustreze mai bine anumite momente de performance. Dintre guest artists, Andra a excelat. Cu un “belting” metalic de mare divă rock – nu ştiu care-i termenul românesc şi sincer, nici nu-mi pasă, iată linkul cu definiţia – care a rupt sala. Faptul că cineva are o asemenea voce şi o iroseşte cântând “on the telephone-phone-phone” e dovada că lumea asta e un loc profund greşit. Loredana a fost mult sub sine – piesa “1000” o trimitea într-un registru vocal prea jos pentru ea şi se vedea că se chinuie. Iar surpriza serii, Mirabela Dauer cu un “Ioane, Ioane / Toată lumea doarme” în versiune rock, m-a dat jos de pe scaun de râs. Eclectism pur, tată!
Eclectismul n-ar fi fost complet fără elemente de happening şi interacţiune cu publicul. Şi astea s-au întâmplat. Momentul în care întreaga sală a stat stop-cadru treizeci de secunde a fost parcă rupt dintr-un flashmob. Unul de câteva mii de oameni. Cererea în căsătorie din public era o chestie pe care o bănuiam: e ideea care i-ar veni oricui şi-ar propune să facă un spectacol despre fericire.
Rezumând: au fost multe momente foarte frumoase, foarte original gândite şi cu adevărat contemporane în acest spectacol. Dacă între guest stars s-ar fi numărat Radu Afrim, să zicem, ar fi putut rezolva ca întregul să se menţină la nivelul de delir genial al acestor momente.
Şi patetismele siropoase? o să întrebaţi voi. Desigur că au fost şi ele; dar au fost atât de sincere şi de asumate, încât n-am simţit nici o clipă nevoia să citez vestitele versuri ale lui Octavian Goga: “Şi plânge mama pe ceaslov / Şi-n barbă plânge tata”. Asta fiind forma eufemistică pentru “Uăăăă îîî!”
Bravo, Vunk! Să mai faceţi aşaşişouri, că le faceţi bine.