Diana Cavallioti: Doresc să nu mai doresc

Protagonista noului serial marca Mediapro, O săptămână nebună, e o actriţă complexă şi interesantă. A jucat în filme (O vară foarte instabilă, Amintiri din epoca de aur sau Întâlniri încrucişate), spectacole independente, ca Nişte fete, Iluzii sau Deformaţii, dar şi în teatre cu renume, ca Teatrul de Comedie (Cui i-e frică de Virginia Woolf), Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti (O scrisoare pierdută) sau Teatrul Naţional (Nebun din dragoste). Şi pare să se adapteze peste tot, de parcă ar fi fost făurită taman pentru taskul în curs:TABU: Debutezi în televiziune?DIANA CAVALLIOTI: Nu. Debutul în televiziune cu un proiect important a fost cu ceva timp în urmă, cu prima serie din serialul "Cu un pas înainte" . Acum e doar o revenire, cu un proiect foarte interesant. O comedie de foarte bună calitate.Povesteşte-mi câte ceva despre rolul Mariei.În primul rând, trebuie să ştii că e o adaptare după un serial englezesc, Worst Week of My Life. Povestea e simplă. Doi tineri vor să se căsătorească, părinţii Mariei (personajul meu ) nu sunt de acord, şi de aici se nasc tot felul de aventuri. Maria nu este, aparent, cu nimic diferită de oricare altă fată îndrăgostită în conflict cu părinţii, şi totuşi, trece peste cele mai incredibile întâmplări cu umor şi, cel mai important, cu poftă de viaţă. E o bombă de energie  care se manifestă exploziv.Care a fost aportul tău la acest rol?Am încercat cumva să ies din zona de confort. Ceea ce fac de obicei, în fiecare zi. Pe lângă faptul că nu am lăsat nici un fel de întâmplare să capete o nuanţă de "asta e, trecem peste". Deci, când Maria râde, râde cu tot sufletul, şi când se enervează, poate muta şi munţii din loc.E o descriere care ţi se potriveşte şi ţie?În totalitate. Îmi place să pun punctele, acolo unde le este locul. Nu îmi place să las loc de interpretări. Prefer să fie limpede varianta mea.Cum a fost colaborarea cu Paul Ipate, Horaţiu Mălăele şi restul numelor mari din distribuţie?În Paul, am descoperit un partener ideal. Ştiam deja că e un actor bun, trebuia doar să ajungem la un numitor comun, pe care l-am descoperit destul de repede prin umor şi prin multă sinceritate. Mă bucur enorm de întâlnirea cu el. Despre Horaţiu Mălăele nici nu ştiu cum să încep şi de unde. Îmi vin atâtea lucruri în minte, de la felul absolut minunat în care îţi dădea un sfat despre cum să schimbi sau să construieşti un moment, până la discuţii despre maşini. Este un univers. Ca să nu mai spun că experienţa unei veri întregi, pe un platou de filmare unde s-au perindat actori mari, ca Mihai Constantin, Tora Vasilescu, Ionel Mihăilescu, mă face să vorbesc foarte limpede despre cât de simplu e să primeşti de la aceşti actori ceea ce au ei de oferit. Şi aici vorbesc strict despre profesie. E foarte frumos să înveţi alături de ei.Eşti fata bună, sufletistă, gingaşă din filmul Ancăi Damian, O vară foarte instabilă. Cum a fost lucrul la acest rol?Lucrul la rol e greu de relatat. Am mers pe ce am simţit. Mai mult decât orice, acest rol e o bucăţică din sufletul meu, intuită şi şlefuită de Anca într-un mod cât se poate de frumos.Detaliază. Cum ai cunoscut-o pe Anca şi cum a evoluat colaborarea cu ea?Am cunoscut-o la primul meu film de lung metraj, Întâlniri încrucişate, unde am lucrat împreună cu ea la alt rol, pe care îl pot vedea acum ca pe o introducere la ceea ce am făcut de această dată. Cred că Anca mă vede într-un fel anume. Cred că vede mai mult decât pot alţii să vadă. Şi mie îmi place enorm ce vede ea.Ce vede ea şi nu vedem noi?Vede frica mea de a nu abandona prezentul. Aşa cred că prefer să definesc ce cred eu că vede ea.„Frica ta de a nu abandona prezentul”? Adică?Mi-e teamă să nu cumva să pic în plasa tentaţiei de a trăi în trecut sau în viitor. Îmi este pur şi simplu groază de chestia asta. Dar e un subiect despre care aş putea să vorbesc ore în şir.Interesant. Ai avut momente în viaţă când ai simţit că trăieşti în trecut, respectiv în viitor?Nu. Dar asta nu înseamnă că nu îmi e frică. Probabil pentru că văd asta în jur destul de mult şi puterea exemplului mă acaparează fără să vreau. Îmi e destul de clar ce vreau şi ce nu vreau (deocamdată) şi, de aici, am o ecuaţie destul de simplă de rezolvat: aici - acum.

Care-s dorinţele tale pe termen scurt, şi care sunt cele pe termen mai lung?Dorinţele mele, mai mult decât orice, sunt să nu mai am dorinţe. Poate că sună pompos, poate că sună nerealist, dar e foarte sincer. Şi prin dorinţe pot să înteleg şi aşteptări, şi propriile mele proiecţii asupra a ceea ce pot face sau îndeplini. Iar termenele mele nu au limită. Nu înţeleg timpul şi, prin urmare, nu prea pot să înţeleg nici termenele.Şi totuşi, dacă nu am avea dorinţe, cum am evolua? Ce ne-ar motiva să trecem din punctul A în punctul B?Treci oricum. Dorinţele sunt nişte mici cârje. Asta dacă vorbim despre lucruri care nu ţin de sfera materială. Aşa da, pot spune că îmi "doresc" o altă maşină. Dar e ceva atât de mic şi de neinteresant. Mă bagi într-o discuţie despre viziunea mea asupra vieţii. Şi e ceva foarte complicat, haha.Serios? Cât de complicat? Cum vezi tu viaţa?Nu ştiu dacă nu o să mă încurc în propriile mele fraze, pentru că încerc şi eu să-mi clarific răspunsul la întrebarea asta. E mai simplu să îţi zic cum nu o văd. NU o văd cum ar putea fi, nu o văd cum şi de ce a fost şi nu o văd... decât ca pe un drum care, la un moment dat, se termină şi trebuie să o iei pe altă cale.Iei vreodată iniţiative?Tot timpul. (zâmbeşte.) Dar, te rog, nu mă pune să intru în detalii. Îţi zic în particular, dacă vrei.De ce ai ales să te faci actriţă?Nu ştiu. Nu îmi aduc aminte momentul în care am "ales". Ştiu doar că în nici un caz nu voiam să mai studiez la pian şi că încercam din răsputeri să îl conving pe tata că fac bine ce fac dacă dau la UNATC. Nu că m-ar fi oprit din aşa ceva, că ar fi fost imposibil, dar aş fi vrut să aibă şi el credinţa că e bine ce fac.Părinţii te-au obligat să studiezi pianul?Am studiat pianul de mică, da. Şi îi mulţumesc mamei pentru asta, dar nu era ceva ce îmi plăcea în mod deosebit. Trebuie să ai talent, să te poţi exprima prin muzică. Tehnic, oricine poate cânta, sau aproape oricine, dar de aici şi până la a naşte muzică e un drum lung. Frumos numai pentru cei aleşi.Şi totuşi, părinţii din Galaţi care să-şi dea copiii la pian mi se par o raritate. Cum ţi-au explicat opţiunea asta?Nu cred că am primit vreo explicaţie, hahaha. Aveam pianină în casă, era normal să învăţ să cânt la ea. Uite că m-ai făcut curioasă. Am să îi cer mamei o explicaţie.Ce-i drept, şi numele tău de familie, Cavallioti, are o rezonanţă aparte. Bunicul meu din partea tatălui a fost grec. Îl chema Kavalliotis. Mi-ar plăcea să am numele ăsta.Grecii sunt bruneţi. Tu cui îi semeni, blondă cu ochi albaştri?Semăn şi cu tata, şi cu mama, şi cu bunicii, sunt o combinaţie incredibilă. NU ştii de unde să mă iei. Iar ochii mei sunt verzi, culoarea vântului turbat (chicoteşte).Primul lucru pe care îl remarcă omul când te vede e că eşti foarte, foarte frumoasă. Cum a fost să creşti cu chestia asta?Sper că glumeşti! Eu nu văd chestia asta când mă uit în oglindă. Nu sunt frumoasă. Frumoasă e Audrey Hepburn. Sau, mă rog, era. Şi multe alte frumuseţi. Să încep să îmi înşir defectele care mă opresc din a fi frumoasă? OK, nu sunt urâtă, asta pot să admit, dar...Dar privitorul obişnuit are reacţia pe care o spun eu: mamă, ce frumoasă e fata asta! Chiar n-ai simţit acest lucru? Niciodată?NU! Lumea nu mă vede în nici un caz ca pe o fată frumoasă... Poate doar ca pe o fată veselă, şi atunci, asta mă face cumva să strălucesc. Dar frumoasă? Dacă e cineva care gândeşte asta, să îmi zică şi mie!Şi nici nu s-au dat la tine zeci de libidinoşi?HAAA!! NU! Nu am genul ăsta de probleme. Par destul de agresivă şi nu cred că îşi pune cineva problema să mă supere.Mie mi-ai inspirat mai degrabă o oarecare timiditate. Greşesc grav?Deloc. Dar o traduc în diverse feluri. Şi de cele mai multe ori pare exact invers.Ai jucat în câteva filme importante după absolvire. Care a fost preferatul tău, ca experienţă de lucru?Nu am jucat în multe. Am făcut câte puţin din toate. Mai degrabă aşa. Şi din cauza asta nu pot spune că am o experienţă care mi-a rămas ca reper. De obicei, rămân oricum legată doar de oameni şi de ce au însemnat aceştia pentru mine, nu de ce am lucrat. Şi asta înseamnă Anca Damian şi Cristian Mungiu. Doi oameni la care mă gândesc cu drag. De Anca ţi-am zis. Iar Mungiu e blând şi totodată ferm, o combinaţie perfectă pentru un regizor.OK, exagerezi deja cu modestia. Dar la teatru nu mai ţine. Ai muncit în draci, deopotrivă în proiecte independente sau în proiecte din teatre „serioase”, de stat. Şi mâine mă trezesc la şase dimineaţa, că plec la Brăila, să fac o înlocuire. În rest, nu ştiu ce să-ţi zic. Probabil că fac ceva bine, cred. Dar nici nu vreau să ştiu ce. Prefer misterul. Chiar şi în privinţa mea.Dar în privinţa bărbaţilor care-ţi plac? Eh, aici e puţin mai complicat. Atâta timp cât nu dispare de tot, dar nici nu e în totalitate prezent, e perfect. Misterul, vreau să zic.Foto: Liviu Ştefan