Home > Lifestyle > Stiri > Monogamie, mon amour!

Monogamie, mon amour!

de Bedros Horasangian

Mărturisesc că acest cuvânt a explodat pe neașteptate în urechile mele. Pur și simplu nu-l aveam nici în fața ochilor și nici în memoria mea – destul de bună, să presupun, și care a reținut destule detalii sonore. Sunete, zgomote, acorduri, semnale. Cuvinte.

Despre bigamie pot spune că traversase orizontul meu de curiozitate – destule povești despre astfel de situații se le găsim prin literatură sau dăm de ele prin presă, ca niște cazuri reale, cu iz exotic și scandalos. Despre poligamie există mărturii scrise și cu aer savant, în legătură cu vechi civilizații sau culturi extraeuropene. Dar despre monogamie? Ce-ar fi de spus despre ceva la care nu te-ai gândit niciodată, chiar dacă într-un fel sau altul ești prins în carameua semnificațiilor.

Așa cum înainte de alegerile prezidențiale, un distins candidat la postul de Întâistătător – cum vă sună și acest cuvânt, utilizat când vine vorba doar de Patriarhul României – al Republicii în care nevoim cu toții ne-a tot asasinat urechile și atenția prin cuvântul predictibilitate. Predictibilitate în sus, predictibilitate în jos, cineva trebuia să-i atragă atenția că este peste poate să-l arvunim și să-l și utilizăm cu una cu două. Nu-i așa că nu-l aveați în limbajul comun și vă este cumva peste mână să-l utilizați cu plăcere sau voioșie chiar?

În aceeași situație mi se pare că ne aflăm și în cazul cuvântului monogamie. Ce să spui despre el, cum să-l simți, să-l întorci pe toate fețele, să-l storci de semnificații și să-l arunci unei ființe dragi, „Åžtii, eu te iubesc, vrei să fim monogami?” Sau cam așa ceva. Cum adică?

Lăsând gluma și savantlâcurile lingvistice la o parte, să amintim doar de-o mică poveste ce aparține unei distinse cucoane din Franța secolului al XVIII-lea. Doamna de Sevigne, rămasă în posteritate nu atât pentru inteligența, cultura, distincția sau amorurile ei, mai mult sau mai puțin galante și „monogame“, ci pentru faimoasele ei scrisori. Corespondența ei cu diverși contemporani, de ambe sexe, este plină de vorbe de duh, de farmec și spirit.

Ce răspunde Madamme de Sevigne într-una din scrisori, fiind întrebată de fiica sa, o altă bravă coniță din aristocrația franceză, măritată la rândul ei, Madamme de Grignan, când este întrebată ce părere are despre dragoste. Cu un surâs larg – probabil, încercăm să-l vizualizăm și peste secole – Mme de Sevigne îi răspunde cu tâlc fiicei sale curioase să afle câte ceva din ascunsele fețe ale unui sentiment gingaș și complex, fie el monogamic, bi sau poligamic. „Fata mea“, spune Mme de Sevigne – care nu a fost călugăriță la Saint Denis și nici nu a pansat rănile soldaților precum Regina Maria a României – „îmi place să practic dragostea uneori, dar nu-mi place s-o comentez niciodată!“

O spune o doamnă ce a trăit într-un secol extrem de galant. O doamnă dintr-o lume unde se practica din plin conversația mondenă – din lipsa telefoanelor mobile și a televizoarelor, desigur –, o doamnă fără prejudecăți într-o lume unde ipocrizia, minciuna și fățărnicia făceau parte din jocul social. Ce să înțelegem din asta? Că pentru dragoste este nevoie de emoții și sentimente, de parteneri, fie că este doar unul sau sunt mai mulți. Morala creștină a impus niște reguli mereu încălcate. Antichitatea greco-romană a funcționat după alte reguli și criterii, nimic nu este nou pe lumea asta, unde totul pare nou. Åži mereu în veșnică schimbare.

Sigur că fidelitatea de cuplu și respectul față de partenerul conjugal purtau alte încărcaturi pe vremea bunicilor noștri decât astăzi. Sigur că moralitatea avea un alt sens decât astăzi, când libertățile multiple ale fiecărui individ sau ale societății nu mai oferă restricții de nici un fel. Sigur că noile tehnologii de comunicare lărgesc orizontul nostru de a „socializa“ într-o lume unde monogamia pare o experiență pe cont propriu. Cum să răspundem acestor provocări, ce răspunsuri să dăm când nu mai avem timp și stare pentru a defini clar și limpede întrebările.

Poate că despre dragoste și sentimente este vorba, la urma urmelor, și mai puțin despre monogamie sau poligamie. Despre neputința de a ne articula emoțiile și o anume neliniște legată de cine suntem și ce vrem. De la noi înșine sau de la partenerii noștri. De viață, de dragoste, de muncă, de ce-o fi, doar să fie cineva ca să nu ne mai simțim atât de singuri. Singurătatea din mijlocul marilor mulțimi, sensibilitatea rănită și revolta neputincioasă în fața propriilor incertitudini. Despre Jim Morrison și Janis Joplin este vorba, despre Jimmy Hendrix și John Lennon s-ar putea aduce vorba. „Oh, Lord, won’t you buy me a Mercedes Benz…“ avem în urechi strigătul disperat al lui Janis Joplin, care chiar nu avea nevoie de un Mercedes Benz, ci de cineva pe care să-l iubească și de care să fie iubită.
Cred că despre asta e vorba în primul și ultimul rând și nu despre monogamie sau gradul de predictibilitate al ei.

* În 2009, Bedros Horasangian a lansat volumul de povestiri „Miss Perfumado și alte femei“.


Articole asemanatoare
Există viaţă după dragoste?
Sexul predat la scoala
Gina Pistol – s-a crezut cândva rățușca cea urâtă
Exerciții de voință

Comenteaza acest articol

Monogamie, mon amour!

by admin   3 min
0