Home > Agenda > Adrian Green, pur şi simplu om

Adrian Green, pur şi simplu om

De câteva luni, romanul Cimitirul de Teleşpan face valuri on- şi offline. Unii îl citesc pentru că l-au văzut pe autor la televizor; alţii din solidaritate gay; alţii pentru că îşi regăsesc conţinutul cursurilor de dezvoltare personală în numeroasele pasaje păreristice care parazitează scriitura şi o fac uşor de atacat de către oamenii suferinzi de orbire selectivă; şi alţii îl urăsc pentru că a fost la televizor, pentru că e gay şi părerolog.

Nu pun în discuţie dreptul tuturor acestor oameni de a reacţiona după cum le dictează intelectul sau instinctele; în fond, am învăţat în zece ani de scris pe net că orice text e 50% creaţia ta şi 50% receptarea ăluia care tocmai îşi plimbă ochii pe el, drept care, unicul lucru pe care-l poţi face e să aduci argumente raţionale, sperând să-i destrami măcar o parte din bezna involuntară sau deliberată.
Din punctul meu de vedere, Cimitirul e povestea excelent surprinsă a unei crize individuale, grefată pe o criză generalizată, socială. Avem de-a face, ni se spune de la bun început, cu un erou care încetează să viseze. Programatic. Un erou care îşi pierde reperele şi ia viaţa de la zero, atât geografic (renunţă la un spaţiu şi o profesie, ambele familiare), cât şi ca modus vivendi. Din acest punct de vedere, primele pagini ale romanului îţi insinuează, fără a o declara vreo clipă, o depresie şi o confuzie aproape palpabile. Aptitudinea de a crea emoţii subliminale ne promite un viitor mare prozator.

Adrian se află la Londra, în casa unui prieten pe care nu-l mai doreşte, dar care îi oferă un refugiu stabil celui înfrânt pe moment de jocul suişurilor şi coborâşurilor vieţii. Cât de justă e relaţia de parazitism jenat şi stângaci; cât de corect e creionată starea eroului care se simte presat de o iubire pe care n-o doreşte şi pe care nu vrea s-o încurajeze fals!

Treptat, pe măsură ce Adrian se familiarizează cu noile împrejurări şi împrejurimi, se iveşte o oportunitate profesională. Una diametral opusă activităţii lui glam & glossy, de producător TV. În urma unui anunţ, se prezintă la un interviu ad-hoc şi se angajează administrator la un cimitir, la negru.
Spre surpriza noastră, Cimitirul lui Teleşpan colcăie de viaţă. Morţii au familii, prieteni şi cunoscuţi; bun prilej pentru autor să creioneze situaţii de un comic irezistibil. Acestea se suprapun peste autoironia naturală a eroului, care nu se cruţă pe sine, şi propriile apucături, nici măcar cât îi cruţă pe alţii. Dar, comicul e adeseori dublat de senzaţia aceea tensionată de fragilitate, de neputinţă în faţa marelui final: „Mi-a fost milă de Sylvia Stipe din cauza gândurilor ăstora. (…) Mi-am promis să vin zilnic să o întreb ce mai face, iar dacă nu îmi răspunde, treaba ei, înseamnă că n-are chef să stea de vorbă. (…) Apoi mi-am imaginat cum o să ajung pe la şaptezeci de ani: un fel de administrator nebun care trece zilnic pe la toate mormintele celor la înmormântările cărora asistase de-a lungul celor patruzeci de ani petrecuţi acolo.”

Dat fiind că Adrian nu e legat emoţional de gazda sa Oli, începe să experimenteze sexual, iar lucrul ăsta naşte câte o scenă pasională, de un erotism contagios, dar de cele mai multe ori, scene de o ilaritate debordantă. Nu pot reproduce pe acest site scena mea preferată, dar o găsiţi aici. Am şi avut viziuni: într-o eventuală transpunere filmică, toată această scenă s-ar auzi din off, pe un prim-plan de trei minute cu Luminiţa Gheorghiu turbând de nervi.

E loc de erotism în cartea lui Teleşpan, şi e loc de dragoste. Dacă erotismul e tehnic, am putea zice, şi operează cu sofisticarea unui mecanism complex şi bine uns (pun intended), dragostea e naivă, tembelă şi-l lasă pe om complet expus furiei elementelor. Scenele cu Rashid vs. scenele cu Daniel surprind la perfecţie o antiteză care concentrează, în câteva zeci de pagini, universuri de perversitate şi de candoare.

Când autorul îşi povesteşte peripeţiile, când râde de sine sau de univers, scriitura e savuroasă, personală, captivantă. Dar, aşa cum se întâmplă la debut, ocazional, autorul uită de sine şi începe să dea lecţii: să credem în noi, să nu lăsăm obstacolele să ne încurce şi să ne masturbăm eficient în trei paşi simpli. Eu, să fi fost editor, aş fi oferit lumii o carte cu vreo 70 de pagini mai scurtă şi lipsită de orice povaţă-parazit. De aceea e bine să fii redactor de carte bătrân şi ciufut, şi să-l pui la punct cu fermitate pe junele încăpăţânat. Ce se taie nu se fluieră.

Aşadar, Cimitirul e un roman imperfect şi inegal. Dar e un debut care promite un prozator strălucit şi unul dintre cei mai buni satirişti ai vremii lui.


Articole asemanatoare
Lansare Cercul lui Solomon
CASTIGA 1 DIN CELE 5 SETURI DE 2 CARTI
Castiga 1 din cele 5 carti “Natasa, barbatii si psihanalistul”
Run, Lolita, Run!

Comenteaza acest articol

Adrian Green, pur şi simplu om

by   3 min
0