Home > critica de film

Larry Crowne Vs. Bad Teacher – Silicoanele nu aduc fericirea. Lipsa banilor însă…

Un aproape-batran proaspat somer necalificat, Larry Crowne/ Tom Hanks, isi schimba viata mergand la facultate. Acolo o intalneste pe doamna profesoara Julia Roberts, o plimba cu scooterul iar in intervalele ramase libere mai gateste, mai descopera esarfele vintage si freza sus-in fata-jos-pe-o-parte. Pe scurt devine un alt om. Pe criza calcand. O intre-doua-varste si pe-doua-foarte-lungi-picioare doamna profesoara, Elizabeth Halsey/ Cameron Diaz, lipsita de reale convingeri pedagogice dar altfel foarte tenace, alearga sustinut dupa barbati cu bani. Spala masini, triseaza la testele nationale,
Sticky Post

Another Year. Le quattro volte – Despre doua filme mari si mirosul de mici din cinematografe. Despre Studio si Europa, sali in care arta de pe ecran se bate cu cea din sala.

Calitatea tehnica a filmelor vazute la mall este, de obicei, impecabila. Sunetul inundand sala in maniera Dolby surround,  proiectia digitala iertata de orice zgarietura ori imperfectiune, ca dupa un peeling chimic, scaunele pneumatic-confortabile. In teorie rai. Daca insa cauti o pelicula buna si altfel decat tehnic, multiplexul dispare de multe ori in aerul rece si conditionat. Iti intorci privirea/ pasii spre surorile-i mai pipernicite din centru, unde filmele mai de arta, mai de nisa, mai cu pretentii, esueaza cand si cand, cat sa nu te abandonezi ignorantei vis-a-vis de existenta altui

Tilva Ros – O cronică scurtă la un film altfel

Muntele Rosu (in traducere) este primul lung metraj al lui Nikola Lezaic (30). Iesit pe ecrane dintr-o intamplare ( Premiul Fipresci, TIFF 2011), Tilva Ros este altfel.   Altfel pentru ca in 99 de minute, face o trecere credibila de la Jackass la Fight Club, intr-un oras de provincie sarbesc ( Bor, Serbia) macinat de revolte sociale. Altfel pentru ca are ca actori tineri care SUNT fara sa se joace. Altfel pentru ca se inspira formal din fotografiile lui William Eggleston, reusind nu doar o copie frumoasa. Altfel pentru ca ignora regulile de structura, fiind compus sub forma unui discurs
Sticky Post

Hanna – Aceeaşi Mărie cu alte bucle de aur

Noul film al lui Joe Wright ( Atonement, The Soloist) intra in categoria ghiveci, insa unul cu pretentii. Povestea simpla – Hanna / Saoirse Ronan este o adolescenta antrenata in pustietate de tatal sau, Erik/ Eric Bana, pentru iminenta infruntare cu agenta secreta Marissa  / Cate Blanchett – se prezinta asemenea ghiveciului dintr-un meniu frantuzesc. Adica in multe cuvinte care suna frumos, un velouté de quelque chose de quelque chose care nu zice nimic nou si se lasa de multe ori si cu durere de stomac. Erik nu este cine pare a fi, precum bufnitele lui Lynch, Hanna pluteste intocmai ca o blonda,

Never Let Me Go – « …cum stateam acolo, uitandu-ma la acele gunoaie ciudate… »

Avem ghinionul de a merge la film intr-o tara in care totul are intarziere. Cannes 2011 ajunge la noi in 2012 toamna. Si asta pentru ca niste conationali au mai luat premii acolo si deci nu putem sa ignoram complet evenimentul. Altfel am face-o linistiti. Sala de cinematograf in care am vazut Never Let Me Go spunea clar mai multe lucruri. Intai, absenta publicului care sa inteleaga pelicula afirma imediat faptul ca acesta o vazuse deja de pe torrenti, satul sa astepte. Apoi, tinerimea isteric-infantila, care nu a incetat sa isi ocupe locurile pana pe la jumatatea filmului si sa raspunda la telefoanele
Sticky Post

X-Men: First Class – Oameni X, poveste cam zero. Invingator X.

Iesind de la noul X-Men si incercand sa imi aranjez ideile, m-am intrebat dupa un timp daca toate cronicile mele incep sa sune la fel sau daca blockbusterul american nu poate face abstractie de la setul de reguli al productiei de succes. Nu m-am hotarat inca, dar… Replicile bombastice («I can feel your agony!» tradus brutal «Iti pot simti agonia!» ori «Peace was never an option» autistic transpus in romana ca «Pacea nu a fost niciodata o optiune»), mise-en-scena care iti baga degetul in ochi pana la cot (personajele principale joaca sah pe treptele memorialului Lincoln, cu statuia de rigoare in
Sticky Post

Cannes 2011 : The Tree Of Life – Filmul în care Dumnezeu s-a lasat convins să joace

In momentul cand pierzi pe cineva important, pe cineva care te defineste, care este parte din tine, intreaga lume este pusa sub semnul intrebarii. In cel mai mic amanunt. De la origini. De la un eventual Cel de sus, care, atunci cand ai rani, in loc sa le vindece, trimite muste, dupa cum spune unul din personajele ultimului film al lui Terrence Malick. Si atunci ea, lumea, trebuie distrusa si recreata. Pentru a putea continua sa traiesti. The Tree of Life este genul de opera in care lumea este facuta tandari, o pelicula pe care o singura vizionare nu o elucideaza. Este simplu de redus scenariul

Hereafter – Un film aproape omorât de propriu-i început

Clint Eastwood (81) este un regizor de moda veche, unul care stie ca primele zece minute ale unui film sunt esentiale. Din pacate, in cazul lui Hereafter, printr-o nepotrivire de timing, avantajul unui inceput care rupe gura targului s-a transformat intr-un enorm handicap. Avand ca tema moartea si relatia celor vii cu cei care nu mai sunt, filmul debuteaza cu o secventa soc, in care un tsunami loveste coastele Thailandei maturand tot, inclusiv pe unul din personajele principale – Marie /Cécile De France. Prevazut sa fie lansat in cinematografe in primavara lui 2011 ( 29 aprilie 2011 in Romania),

Norwegian Wood – Poetic. Până la refuz.

Ecranizare a romanului omonim al lui Haruki Murakami, filmul lui Tran Anh Hung pastreaza ideile importante ale cartii si presupune, pe langa numele implicate si greu de pronuntat/retinut, deja binecunoscuta poezie asiatica. La saptesprezece ani dupa debutul in lung metraj al regizorului francez de origine vietnameza – The Scent of Green Papaya, Camera d’Or, Cannes 1994 si nominalizare la Oscarul pentru cel mai bun film strain – Norwegian Wood confirma simtul estetic al lui Tan Anh Hung si ii ofera un spatiu de desfasurare deja incercat, cel al inocentei, iubirii, castigarii si pierderii acestei. Toru,

Ora Lupului – La Mall Bergman nu prea vorbeşte pe limba lui. Dar şi când o face…

A vedea un film de Ingmar Bergman la mall, in Romania, echivaleaza intr-o masura serioasa cu a fi martorul unei aparitii. Singurul lucru mai putin probabil, in aceeasi zona fireste, ar fi fost un Q&A cu regizorul in acelasi loc. Si totusi minunea a avut loc - joi, 14 aprilie 2011, la ora 19.30, Plaza Romania, respectiv Movieplex, a proiectat in premiera la mall Ora Lupului / Vargtimmen. Ceea ce urmeaza nu se constituie intr-o cronica a filmului cult din 1968 ci intr-o povestire succinta a intamplarilor ce au precedat/ intrerupt/ succedat vizionarea : Precipitandu-ma in urma anuntului proiectiei
1 2 3 5