Home > Agenda > Another Year. Le quattro volte – Despre doua filme mari si mirosul de mici din cinematografe. Despre Studio si Europa, sali in care arta de pe ecran se bate cu cea din sala.

Another Year. Le quattro volte – Despre doua filme mari si mirosul de mici din cinematografe. Despre Studio si Europa, sali in care arta de pe ecran se bate cu cea din sala.

Calitatea tehnica a filmelor vazute la mall este, de obicei, impecabila. Sunetul inundand sala in maniera Dolby surround,  proiectia digitala iertata de orice zgarietura ori imperfectiune, ca dupa un peeling chimic, scaunele pneumatic-confortabile. In teorie rai.

Daca insa cauti o pelicula buna si altfel decat tehnic, multiplexul dispare de multe ori in aerul rece si conditionat. Iti intorci privirea/ pasii spre surorile-i mai pipernicite din centru, unde filmele mai de arta, mai de nisa, mai cu pretentii, esueaza cand si cand, cat sa nu te abandonezi ignorantei vis-a-vis de existenta altui tip de cinematograf.

Saptamana trecuta a beneficiat de doua premiere valoroase, amandoua discrete, una la cinema Europa (da, cinematograful la care nu a fost nimeni, niciodata !) iar cealalta la Studio, sala din buricul tremurand de viata si trafic al Bucurestiului.

Recunosc ca mie nu imi place cinema Studio. Cu aerul sau de toaleta reconvertita (aplicele tip OZN imi dau dureri de dinti de fiecare data cand ma asez pe scaun), cu locurile inghesuite de parca in fiecare zi se calca oamenii in picioare sa li se rupa bilet la film, cu coloritul de doamna trecuta de prima tinerete care stie ce nuanta ii pune in valoare ochii si, nu in ultimul timp, cu toaleta trist albastra din fundul pamantului, care testeaza plenar capacitatile motrice ale oricarui batranel cinefil.

Recunosc insa si ca portretul acesta s-a acoperit de praf, Cinema Studio reinventandu-se ( cine mai credea ca e posibil ?!) cu ocazia proiectiei ultimului film al lui Mike Leigh – Another Year.

Ajuns la ghiseul cu grilaj ( nu cumva sa fure cineva bilete la film !) a fost nevoie sa o atentionez pe doamna postata cativa metri mai incolo si pregatita sa rupa, ca daca nu imi vinde bilet, obiectul activitatii dansei dispare spre dezamagirea generala. Platind biletul dupa insistente si cu zece minute inaintea proiectiei, mi-am inchipuit ca intrarea in sala este nu numai posibila, dar si recomandata. Stupoare – nu numai ca nu mi s-a rupt ce mi se vanduse ( obisnuinta masochista !) dar odata intrat in sala, aburi albi de fum cu miros intens de peste prajit inundau spatiul, ca in asteptarea piticului care danseaza. Momentul lynchian a fost intrerupt brusc de un nou val romanesc – din fundul salii a aparut o, sa spunem, doamna de talie mica, intr-o simfonie de gesturi si sunete. Trebuia sa iesim afara « sa lasam sa se aeriseasca ». Socul m-a facut sa ma execut rapid, desi nu imi era clar de ce doamna nu a ales un loc mai bun de picnic.

Dupa un timp au aparut si explicatiile. Desi atitudinea belicoasa a surorilor din ordinul Studio m-a predispus la acuzatii nefondate, vina pentru aerul de alegeri in sectorul 5 se datora unui gratar facut in barul de sub cinema Studio (implicatiile merg mult mai adanc. Intotdeauna). Si nu, pentru cei curiosi ori dornici de precizie, nu era fum de peste – nepriceputul de mine ! – era fum de mici. Mirosul imprimat adanc in haine, de-a lungul anului de pe ecran, a dovedit-o cateva ore bune dupa.

Din pacate, desi fumul dens de mici a fost acceptat intr-un final ca o tusa poetic grosolana de Cinema Paradiso, sedinta de vibromasaj cu care proiectia a debutat a spart toate tiparele. Niciun mic fara basi, niciun scaun fara tremur. Jos era petrecere. Desi povestea de pe ecran, numai vesela nu era, de atata muzica underground bubuindu-mi sub fund, mai ca mi-a venit sa rad. O reactie fiziologica vecina cu alergia. A fost exact un minut de liniste si aer curat, un minut in care filmul lui Mike Leigh nu mi-a mai cerut eforturi de concentrare/ ignorare  a tuturor celor colaterale. Life isn’t always fair, is it ? spune unul din personaje si exemplele abundau si pe ecran si pe langa, mai ales pe sub scaun si in stomac.

M-am bucurat ca vazusem deja Another Year, si in conditii decente, intr-un cinematograf din afara. Cronica am scris-o anul trecut, si neavand nimic sa ii reprosez post a doua vizionare, adaug linkul aici.

Singura diferenta intre cele doua vizionari a venit din faptul ca de aceasta data Another Year mi s-a parut cel mai sumbru film al lui Mike Leigh. Acceptarea tacuta a neajunsurilor vietii ( cand e proasta, nu prea o poti schimba, iar cand e buna se termina repede) rezoneaza pe tot parcursul peliculei, intr-o gama de joc actoricesc atat de larga si de subtila incat s-ar putea, in ciuda a tot ceea ce s-a scris despre, sa fie cel mai bun film al lui Mike Leigh. Cu speranta ca oamenii de la subsol ( cine sunt ei, cum au ajuns acolo, cine le-a dat voie sa dezlantuie armageddonul cu basi si mici sub sanul ultimei redute a cinemaului de arta bucurestean, nu voi sti probabil niciodata) nu mananca gras si zgomotos in fiecare zi, as cere tuturor sa mearga sa vada Another Year, ca o modalitate de aducere a valorilor la zi. Poate insa am inhalat prea mult fum. Filmul ruleaza si la Hollywood Multiplex, pentru cine e dependent de mall.

In ziua urmatoare am zis ca mai rau nu se poate, asa ca mi-am facut curaj sa merg la Europa, cinematograful apt plasat pe Calea Mosilor. Acolo, tot plin de mici doamne, care par mereu ocupate sa mestece colturi de paine si sa citeasca ziare cu poze multe. Pretul biletului – 5 lei – m-a facut sa imi fie mila de o sala pe care o stiu inca din liceu ca fiind in moarte clinica.

Intru in sala ( mult mai simplu ca la Studio). Desi inclusa in programul Eurimages si beneficiind de un spatiu generos, la Europa orientarea ecranului si a scaunelor sfideaza insusi obiectul de activitate. M-am plimbat prin toata sala ( parter si etaj) incercand sa gasesc un loc de unde sa nu para ca incerc sa ma uit la televizorul vecinilor de vis-a-vis. Nu am reusit. Nu inteleg care este rationamentul asezarii ecranului la un unghi imposibil, dar criteriul de originalitate este in mod clar satisfacut, cu atat mai mult cu cat proiectia se caseteaza generos,  si la stanga si la dreapta, si sus si jos, si drept si oblic, pana la o senzatie absoluta de Peeping Tom.

Daca lui Another Year i se ofera totusi o alternativa de vizionare, la mall, Le quattro volte, filmului lui Michelangelo Frammartino este pedepsit sa fie proiectat doar la Europa, probabil in calitatea sa de castigator al premiului Label Europa Cinema, Cannes, 2010.

Le quattro volte este un film impecabil – daca la nivel de regie de actori Another Year ajunge la perfectiune, pelicula lui Frammartino uzeaza de mise-en-scena si montaj intr-un mod la fel de inteligent si inspirat. Intr-un sat din Calabria, Italia, un cioban batran isi traieste ultimele zile facand ceea ce a facut dintotdeauna.

Cadrele statice, lungi (stilistica abandonata doar de patru ori, in punctele cheie) creaza o asteptare demna de un film de Hitchock, desi Frammartino se pastreaza observational, distant, respectuos iar subiectii raman intr-o sfera cat se poate de banala. Niciodata nimicul, praful, insignifiantul nu au aratat mai frumos si nu au parut mai bine integrate in sensul profund al lucrurilor. Timpul nu a curs niciodata mai incet, mai linistit, nu a acceptat mai plenar faptul ca la capatul drumului nu ne asteapta nicio surpriza.

Nu vreau sa povestesc acest film asa cum nu cred ca e bine sa povestesti o revelatie. Desi am iesit stramb si cu un picior sucit de la proiectie ( am uitat sa mentionez ca in fata randului pe care am stat existau in mod misterios doua trepte) Europa si-a justificat plenar existenta prin prezentarea lui Le quattro volte.

In incheiere si ca o dedicatie unei jurnaliste la care tin foarte tare, spun ca filmului lui Frammartino m-a dus cu gandul la Tree of Life-ul lui Terrence Malick, intr-o stilistica diferita, minimalist-documentarista, dar in aceeasi incercare de a intelege si accepta ceea ce suntem, praf intr-o biserica in care din cand in cand mai bate soarele.  Si mai miroase a mici.

 


Articole asemanatoare
Larry Crowne Vs. Bad Teacher – Silicoanele nu aduc fericirea. Lipsa banilor însă…
Tilva Ros – O cronică scurtă la un film altfel
Hanna – Aceeaşi Mărie cu alte bucle de aur
Never Let Me Go – « …cum stateam acolo, uitandu-ma la acele gunoaie ciudate… »

Comenteaza acest articol

Another Year. Le quattro volte – Despre doua filme mari si mirosul de mici din cinematografe. Despre Studio si Europa, sali in care arta de pe ecran se bate cu cea din sala.

by admin   4 min
0