Clint Eastwood (81) este un regizor de moda veche, unul care stie ca primele zece minute ale unui film sunt esentiale. Din pacate, in cazul lui Hereafter, printr-o nepotrivire de timing, avantajul unui inceput care rupe gura targului s-a transformat intr-un enorm handicap. Avand ca tema moartea si relatia celor vii cu cei care nu mai sunt, filmul debuteaza cu o secventa soc, in care un tsunami loveste coastele Thailandei maturand tot, inclusiv pe unul din personajele principale – Marie /Cécile De France. Prevazut sa fie lansat in cinematografe in primavara lui 2011 ( 29 aprilie 2011 in Romania), Hereafter a fost devansat de evenimentele din Japonia si in consecinta, datorita intensitatii imaginilor, retras de pe piata.
Este inceputul peliculei atat de intens si de credibil? Este. Desi CGI-ul scoate nasul din tsunami cand si cand, unele fotograme aratand a animatie, iar estetica curatica tine inca de Hollywood, ritmul si forta secventei per total sunt suficiente pentru a face spectatorul sa inteleaga cat de groaznica poate fi o asemenea experienta. Deci o reusita.
Din pacate insa, ceea ce urmeaza nu se ridica la inaltimea setata de tsunami. Incercand o abordare europeana a subiectului, Eastwood impreuna cu scenaristul filmului, Peter Morgan ( The Queen, Frost/Nixon), propun trei personaje interesante si bine jucate, pe care le tin insa intr-o anticamera a subiectului, pregatind timp de doua ore o intrare in problema care nu va avea niciodata loc.
Marie ne apare prezentata schematic ca o jurnalista franceza de succes, ajunsa la un pas de moarte, dornica sa inteleaga pe tot parcursul peliculei ce i s-a intamplat, chiar daca acest lucru inseamna in prima faza o pierdere a sustinerii celor din jur. George Lonegan/ Matt Damon, liantul intregului film, este, pe deoparte americanul capabil sa comunice cu mortii, iar pe de alta disperat sa scape de acest dar in schimbul unei vieti normale. Al treilea personaj principal, Marcus/ jucat de gemenii Frankie si George McLaren, este un baietel englez dat in adoptie care incearca sa comunice cu fratele sau, disparut in urma unui accident. Cei trei functioneaza pe cont propriu – Matt Damon reuseste sa faca personajul clarvazatorului bantuit credibil si suficient de dramatic cat sa iti para rau ca scenariul/ dialogurile nu i-au permis mai mult in timp ce fratii McLaren dau filmului o tusa europeana peste nivelul superficial, ducand filmul in zona unei drame intimiste de familie.
In ansamblul sau Hereafter nu reuseste sa combine credibil cele trei povesti si sa inainteze dramaturgic altfel decat prin explicatii penibile si fortate, cel mai jenant exemplu fiind cel in care Damon se vede fortat sa isi recunoasca capacitatile extrasenzoriale in urma unui mesaj telefonic explicit pana la nivelul unei reclame la vorbit cu mortii. Cu alte cuvinte – tu, fata care esti acum cu fratele meu in casa lui si crezi ca este un om normal, sa stii ca nu este – el vorbeste cu mortii asa ca cere-i sa vorbeasca cu tatal tau mort ca acesta sa isi poata cere scuze pentru ca te-a abuzat si astfel tu sa pleci plangand rusinata, sa nu il mai vezi niciodata pe fratele meu si el sa poata zbura in Europa si infaptui ce are de infaptuit. Bip final mesaj.
Penibilul finalului romantic-fericit este singurul care concureaza cu modul « previzibil/facil » in care scenariul se complace. Toate secventele solitare ale personajelor, reusite atat ca joc cat si ca mizanscena, cat si opozitia acestora cu un subiect atat de ofertant ca cel al mortii, nu au dus la absolut nimic. Povestea inceputa intens se termina cu un cascat, si el tot de moda veche. Apoi se pupa copilul si se trimite la culcare, pentru ca subiectul este greu iar copilul prea mic ca sa merite ceva serios.