Tabu
lifestyle

Genova – O dramă în care tăcerile spun cel mai mult. Åži chiar spun.

Am citit inainte de a ajunge in sala de cinema cateva din comentariile celor care vazusera Genova. Majoritatea pareau sa aiba aceeasi problema – asteptarea in van a unei intamplari, a unei actiuni, a unei povesti cu un deznodamant, deh, ceva care sa aduca a structura bine cunoscuta cu conflict si rezolvare.

Filmul incepe cu o secventa in care se canta la nervi. Momentul presupune o mama si doua fete, pe o autostrada. Stim ca o sa aiba loc un accident. Ne este indicat prin atmosfera (prea vesela) din masina , prin filmarea abrupta si prin sunetul care devine tot mai agresiv in exterior, in detrimentul celui interior in care vocile si rasul sunt tot mai izolate. Secventa pare sa continue la nesfarsit. Pana in punctul in care incepi sa crezi ca te-ai inselat. Apoi negru si sunet de impact.

In noua pelicula a lui Winterbottom vedem apoi o situatie, nu o poveste. Un tata ramas cu doua fete, toti trei impartind o trauma si un sentiment de vina exprimat prin taceri, cosmaruri, aparitii, droguri, sex etc. Credibilitatea situatiei astfel definite nu poate veni decat din incapacitatea personajelor de a se repara, de a depasi in mod autentic criza, din non-actiune. Stagnarea, chiar presupunand translatarea non-actiunii intr-un oras cu istorie, Genova, este evidenta – caruselul zilelor identice se invarteste cu precizia tamburului unei masini de spalat din care rufele nu vor iesi niciodata ca noi.

Prolificul si versatilul Michael Winterbottom ( minim un film pe an si din cam toate genurile) aproape ca reuseste cu Genova ceva foarte dificil – empatizarea cu personajele se face in conditiile in care datele despre acestea sunt minime. Stim ca Joe/ Colin Firth este profesor universitar, ca sotia lui fusese o pianista desavarsita, ca au doua fete frumoase si cam atat. In rest, personajele se definesc exclusiv prin incapacitatea de a depasi situatia, de a isi reveni. Plansul isteric nocturn al fetitei celei mici, escapadele cu foc si fum ale adolescentei, tacerile lui Joe spun toate acelasi lucru, perfect valabil si astfel valoros : peste o drama nu se trece intr-o ora si ceva de film, chiar si cu elipse de timp generoase si chiar si intr-o locatie supranumita La Superba.

Peisajul mai cuprinde un personaj interesant, jucat de Catherine Keener, o fosta colega a lui Joe, a carei continua dorinta de a fi ceea ce nu a fost si probabil nu va fi niciodata, mama si iubita, ii dau un aer de sfanta etern prinsa in off-side. Barbara /Keener este foarte buna in rolul celeilalte femei, al celei care nu poate decat sa repete « Trebuie sa fi fost foarte greu pentru voi », stiind ca nici atuurile personale, nici momentul nu o pot ajuta sa depaseasca stadiul de prietena draguta din Italia a unei familii indoliate.

Tacerile lui Firth si ale lui Keener, suferinta lor muta sunt probabil cel mai valoros lucru din film. Dincolo de cele de mai sus, exista si bune si rele. Multe si marunte. Bune ar fi stilul de filmat documentarist si montajul abrupt ce tind sa mentina prin socuri EKG-ul pe inca viu, precum si sunetul in care muzica clasica afirma prezenta mamei intr-un mod eficient, desi nu tocmai subtil. Rele ar fi lectiile de istorie despre Genova, livrate in cel mai hollywoodian mod posibil ( m-am amuzat afland ca unele mai sunt si gresite, cum ar fi cea legata de patronul orasului), aparitiile semi-horror ale mamei moarte si, mai ales, concesia facuta pe final structurii clasice, in care un nou soc insotit de sentimentul de vina aferent pare sa sudeze la loc portretul de familie.

ARTICOLE SIMILARE

Artmark inramează iarna

Ghici cine…

realitatea

Angelina Jolie vrea un copil chinez

realitatea

Vedeta TV si fosta coperta Playboy Romania – s-a maritat si va deveni mamica

La 3 ani, este cea mai tanara membra MENSA!

Amy Winehouse a furat cocaină din poșeta lui Kate Moss

realitatea

Scrie un comentariu