Home > Lifestyle > Stiri > LOVE STORY: De 11 ani

LOVE STORY: De 11 ani

În octombrie se împlinesc 11 ani de când iubesc. 11 ani de goană „prin ploi și vânt nebun” cu „obrazul ars de soare și lovit de furtuni” în care am strâns discografia completă Iris (vinil, CD, DVD), două albume de fotografii, 642 de imagini, un băț de la Nelu Dumitrescu, 12 postere, 48 de tăieturi din ziare, 10 articole vestimentare semnate cu markerul, un dosar plin cu autografe.

Totul a început în ’98 când tata a adus acasă o casetă portocalie pe care scria Mirage. Aveam 10 ani, iar vocea caldă și brusc atât de în forță, versurile și fotografiile din album au fost suficiente ca să mă îndrăgostesc de Cristi Minculescu.

În ’99 eram cu mama la Costinești, când am aflat că pe plaja de la Radio Vacanța vor cânta Iris. Am alergat la tarabele cu vederi și am ales o inimioară desenată cu degetul în nisip, destinatarea primului meu autograf. La auzul puternicului „Bună seara prieteni!” am crezut că leșin. Chitara lui Valter a izbucnit, iar eu m-am dedat head-banging-ului de care habar n-aveam că sunt în stare. După mai bine de două ore, cu inima bătând în ritm de Trenul fără naș și planuri de dezvăluire a dragostei mele eterne, m-am așezat la coadă.

El a apărut într-o geacă de fâș galben, stingându-și grăbit țigara. Å¢ipete, blitzuri, casete, sâni, oglinzi retrovizoare se întindeau tot mai sus, speriindu-mă nițel. Cristi se oprea la fiecare fan, îmbrățișa, pupa, semna. Am așteptat sub cotul lui. La sfârșit, și-a coborât privirea și mi-a zâmbit atât de prietenos încât vise cu fugit împreună în lume mi-au umplut capul acoperit de o bandană. „Tu n-ai înghețat, mă??!”, mi-a spus. Amuțisem. A scrijelit cu pixul în centrul inimioarei: „Cristi Iris”. Am simțit o căldură incredibilă și un miros subtil de parfum când m-a îmbrățișat și m-a pupat pe obraz. Astăzi trebuie să te uiți foarte atent la inima din nisip ca să-ți dai seama ce ascunde.

De-atunci mi-am dorit să trăiesc un concert perpetuu. Visam că-i voi însoți în turnee, că voi apărea în videoclipuri și mi se vor dedica melodii. Lăsam în oracole amintiri cu versurile de la „Baby” și eram o ciudată pentru colegii mei colecționari de postere cu Andre și Genius.

Îndrăgosteala s-a transformat subit în recunoștință în toamna lui 2001. După lungi chinuri, părinții mei divorțaseră și tata se mutase. Aveam 13 ani, geacă de piele și ochii ceva mai plânși. Ajunsesem în Lăptărie cu o oră înainte de concert , luasem autografe pe niște tăieturi din ziare și îi pusesem lui Cristi eterna întrebare „Pe unde mai cântați săptămâna asta?”, când din capăt a răsărit un chip familiar. Tata se îndrepta către mine hotărât să mă prezinte „lu’ Minculescu”. M-am împotrivit degeaba. S-a postat la masa lui, i-a strâns mâna și a grăit stupid: „Cutărescu, avocat!”. Cristi l-a privit întrebător și calvarul a continuat: „Ne știm, moșule, de prin Lido, de prin astea…”. Mă ascundeam sperând să nu se prindă că ăla e tata, dar a urmat lovitura fatală: „Vreau să ți-o prezint pe fii-mea”. Când mă gândeam că a reușit să strice unul din puținele lucruri care mă mai făceau fericită, l-am auzit pe Cristi șuierând: „Ne știm.” Răspunsul ăla sec l-a întors pe tata la masa lui. O victorie. Dar pe urmă nu l-am mai putut privi cu aceiași ochi pe Cristi. Era ilar să-mi imaginez că vom fi împreună.

Pe atunci mama avea 30 de ani. Îmi cunoștea gașca, mă ducea cu mașina la concerte și își umplea portbagajul de fani – copii pe care îi lăsa noaptea pe la casele lor. Mituiam bodyguarzii ca să pot intra în cluburi. Am învățat să apreciez munca formației și m-am îndrăgostit de muzică, stând la câțiva centimetri de scenă și ascultând solo-uri hipnotizante și cover-uri Led Zeppelin, Deep Purple sau AC/DC.

În ăștia 11 ani am dialogat rar. Am vorbit cu Cristi despre școală într-un club din Regie când l-am rugat să-mi semneze caietul de română de clasa a VI-a (pentru noroc la teză). În 2000, i-am făcut pe sticlă o iconiță minusculă pe care i-am dăruit-o în Ajun. I-a plăcut, asa că i-am pictat și un peisaj impresionist pe pânză. În vara lui 2001 i-am rugat pe toți să-mi semneze gipsul de la mâna dreaptă. Câteva minute n-am mai simțit durerea surdă, pentru că Boro mi-a desenat o bicicletă, iar Cristi m-a întrebat „Ce-ai pățit, mă?”.

În octombrie 2001 am aflat că trebuie să mă operez de apendicită. A doua zi Iris lansau la Arenele Romane primul DVD al unei formații românești. Am refuzat internarea și câțiva amici m-au ținut în cârcă tot concertul. Colegii de liceu se mirau văzându-mă cu bocancii și blugii rupți îndesați printre caiete, în zilele în care plecam la concerte imediat după ore. Mergeam la cel puțin 30 pe an.

La 18 ani m-am îndrăgostit nebunește de prietenul meu pe plaja din Vama Veche. Rămăseserăm fără bani și trebuia să plecăm acasă. Pe 15 august era concert Iris și el a acceptat să facă foamea alături de mine. Mai mult de dragul meu, m-a dus cu motorul la cântări, a sărit alături de mine, a învățat versuri. Treptat, a devenit și el fan. Acum ne facem programul vacanțelor în funcție de datele din turnee, ca să prind eu cât mai multe concerte.

Încă am impresia că prezența în primele rânduri e felul meu de a-i mulțumi formației. Sufăr și acum dacă publicul nu e suficient de vioi și strig versurile de două ori mai tare. De-asta ce s-a întâmplat anul ăsta în februarie m-a zdruncinat. Am intrat pe forumul fanilor Iris să văd unde va fi următoarea cântare, dar ce-am găsit a fost: „s-au anulat toate concertele… rugați-vă… atât pot să spun”. Am țipat, mi-am aprins o țigară, am dat play la Stairway to heaven și m-am pus pe citit orori. Bloggerii se băteau să anunțe primii moartea lui Cristi. Ziarele îi trâmbițau internarea în stare gravă. Toți băteau apropo-uri că ar avea ciroză. Mă descărcam certându-mă cu oricine-l denigra. Postam comentarii pe zeci de site-uri și înnebuneam când cunoștințe străine de Iris mă sunau, curioase să afle cum rezist. Boala lui Cristi îmi zguduia certitudinea existenței unor oameni care mă pot face fericită orice ar fi.

A doua zi am alergat la conferința de presă unde doctorul lui Cristi a explicat că suferă de o boală moștenită genetic, nu de „ciroză hepatică”. Mi-au dat lacrimile când managerul Iris le-a spus jurnaliștilor „Cristi citește ziarele astea!”.
La sfârșit l-am zărit pe Mihai Crețu, unul dintre băieții care mă ținuseră în spate la Arenele Romane. Nu-l mai văzusem de când aveam părul șaten și eram cu vreo 10 cm mai scundă. Am plecat împreună sudând țigările, ca pe vremuri. Mi-a spus că „am crescut”, că „n-o să mai fie niciodată ca atunci”, că se însoară în vară și că la toamnă „vine bebe”.

Pe 25 iulie, la al doilea concert după transplant, Cristi a țâșnit vesel în acordurile de la „Pământul îl cuprind”. A fost cel mai minunat „Bună seara prieteni!” de când mă știu. Iris au zguduit publicul până la epuizare, iar eu am crezut că o să-mi pleznească gâtul de la atâta urlat. La fel s-a întâmplat și o săptămână mai târziu, la Vama Veche. Acolo, în primele rânduri, o fată tunsă scurt s-a apropiat de mine, m-a îmbrățișat și mi-a spus că mă știe de când îi veneam până un pic deasupra cotului și nu eram blondă. Iris tocmai cântaseră „copii de-ar fi să fim, așa rămânem peste timp”.


Articole asemanatoare
LOVE STORY: Mânjitul și răsfățata
LOVE STORY: Pe când eram grăbită nu-știu-unde
LOVE STORY: The Blues
Noi două

4 Responses

  1. bradbatran

    Si ce i-ai raspuns lui Cristi? ce si cum patisei?
    genial articolul. iti spun sincer, am ras cu lacrimi cand l-am citit 🙂

  2. zapacita

    Ce i-am raspuns la “Tu n-ai inghetat ma?”? Na, era 26 august, trecut de 12 noaptea, frig…toata lumea era infofolita, eu eram mica si muta :))
    Ma bucur ca te-a distrat:)

  3. Pingback : La aniversară- Iris 35 de ani « Zăpăcita

  4. Pingback : Ultima toamnă « Zăpăcita

Comenteaza acest articol

LOVE STORY: De 11 ani

by redactia   5 min
4