Anonimatul nu dăunează sexului
Se spune că, atunci când ești implicat într-o relație, comunicarea face totul și că este foarte important să știi cât mai multe lucruri despre ce, cum și cât își dorește celălalt. Eu gândesc un pic diferit: nu mi se pare foarte important să știi multe despre celălalt, dar mi se pare esențială comunicarea… on-line. Eu am testat acest lucru timp de un an și am trăit una dintre cele mai marcante experiențe din viața mea.
Să vă povestesc cum am debutat în lumea întâlnirilor virtuale. Eram studentă și tocmai descoperisem Internetul. Îmi petreceam zilnic în fața calculatorului cel puțin opt ore și nu reușeam niciodată să mă culc înainte de cinci dimineața. Nu făceam mare lucru, stăteam pe messenger cu prietenii și mă plimbam pe tot felul de site-uri. Într-o seară M. m-a contactat, din senin.
Nu-l cunoșteam, așa că evident că i-am spus foarte clar că ar fi cazul să ne luăm la revedere în mod civilizat. Asta nu l-a făcut să se oprească. Din contră. Umorul lui m-a făcut să mai rămân un pic. Åži încă un pic. Åži apoi am ajuns să vorbim de sex. Niciodată nu mi-aș fi închipuit că anominatul îți poate da atâta dezinhibare.
Am simțit că avem amândoi o libertate totală și ne-am povestit toate fanteziile, ne-am spus lucruri pe care nu le mai rostisem niciodată cu voce tare. M-am simțit în siguranță și nu mi se părea că face ceva rău dacă mă confesez unui străin. De aici până la a folosi web-cam-uri nu a mai fost decât un pas. Le-am instalat în așa fel încât să nu ni se vadă fața. Recunosc că muream de curiozitate să știu cum arată M., dar am păstrat convenția până la capăt pentru că păstrând anonimatul ne-am păstrat și curajul de a ne exprima fanteziile și de a le pune parțial în practică.
Noapte de noapte ajungeam mai departe, îndrăzneam să spunem mai mult și să mai depășim o etapă. Web-cam-urile își făceau bine treaba și corpurile noastre erau subiectele explorărilor celuilalt. În afară de față, nu mi-a rămas niciun centimetru de piele pe care M. să nu-l fi văzut și să nu-l fi mângâiat virtual, în timp ce ne scriam și ne spuneam dorințele. „Relația“ noastră a durat un an și mi-a influențat serios viața reală.
Zi de zi nu-mi stătea gândul decât la momentul în care deschid calculatorul și încep să vorbesc cu M. Nu am avut nicio întâlnire reală timp de un an, nici cu M., nici cu altcineva. De altfel, nici acum nu știu cine este, unde stă și ce face. Îl mai am încă în lista de messenger și uneori mă întreb ce-l mai țin acolo și cine e de fapt.
După acel an, am renunțat amândoi la întâlnire noastre virtuale. A fost ca atunci când, după o relație zbuciumată și complicată, simți că ai nevoie de liniște și de normalitate. Am renunțat amândoi. Eu nu am simțit nevoia să încerc și cu altcineva, să intru în camere de chat speciale, dar dacă cineva m-ar contacta așa cum m-a contactat si M. aș lua-o de la capăt fără să mă gândesc de două ori.
Alina, 29 de ani
Când realul strică virtualul
Idilele pe Internet n-au fost niciodată prăjitura mea preferată. Multă vreme am simțit o mare antipatie pentru orice întâlnire sau flirt virtual pentru că a fost o perioadă în care toți prietenii mei înnebuniseră. Atunci când îi chemam la bere îmi spuneau grăbiți „vorbim mai încolo, sunt pe mess“.
Mi se părea că își pierd timpul și m-aș fi dus să le scot calculatoarele din priză. Momentul culminant a fost când unul dintre prietenii mei s-a îndrăgostit de o franțuzoaică cu care se întâlnise pe Internet și umbla cu poza ei scoasă la imprimantă în buzunar. Eu eram în acea perioadă într-o relație care se apropia cu pași rapizi spre un final banal, trist și prozaic. Fusesem împreună din liceu și consumasem tot ce era de consumat într-o relație, nu mai era nicio picătură de pasiune.
Într-o seară m-am dus la amicul meu îndrăgostit de franțuzoaica virtuală și, mai în glumă, mai în serios, el mi-a făcut instructajul de folosire a site-urilor de întâlniri. Am început să vorbesc pe chat cu cineva care avea nick-name-ul „Maracuja“ și am avut o conversație aprinsă timp de câteva ore. Era incredibil sentimentul de libertate și de relaxare pe care mi-o dădea gândul că în orice secundă pot închide calculatorul și pune punct. Dar bineînțeles că nu am închis calculatorul, ba, mai mult, cum am ajuns acasă am reluat discuția.
Maracuja avea cu cinci ani mai mult decât mine, era româncă, trăia în Canada și citea aceleași cărți ca mine, vedea aceleași filme, râdea la aceleași glume și mie nu îmi venea să cred că poate exista atâta compatibilitate între doi oameni. Am răsuflat ușurat când prietena mea reală mi-a spus că și-a găsit pe altcineva. Am anunțat-o imediat pe Maracuja și acesta a fost începutul unei noi epoci, cea a web-cam-ului și a sexului virtual.
Nu e mult de povestit: schimbam câteva replici și apoi începeam să ne imaginăm ce am face dacă am fi împreună. Era ca un fel de delir, spuneam lucruri pe care nici nu le visasem. Acum, când fac un rezumat a aceea ce s-a întâmplat, îmi dau seama că ea a fost cea care a dat tonul, care s-a dezbrăcat prima și m-a ținut ore întregi cu ochii în monitor. Eram absolut fascinat de libertatea pe care o aveam.
Ajunsesem să-i comunic fiecare fantasmă pe care o aveam, să îi descriu ce aș vrea să fac cu ea minut cu minut. Îmi trimitea poze pe e-mail care îmi mențineau interesul viu: un detaliu cu dantela sutienului ei, o poză cu ea privindu-se în oglindă, după duș, o poză cu patul ei răvășit. Ajunsesem să mă gândesc numai la ea, mi se părea că este femeia vieții mele. Nu mai întâlnisem niciodată atâta îndrăzneală.
Din nefericire, aici se termina partea interesantă a poveștii. Relația noastră virtuală a durat vreo șase luni și a fost încheiată printr-o întâlnire reală. A venit în țară, ne-am întâlnit și… ne-am plictisit. În viața reală era o fată obișnuită și extrem de timidă. Nu avea nicio legătură cu personajul pe care îl creasem eu în mintea mea și nu numai că nu ar fi făcut niciodată ceea ce îmi povestise înainte, dar am și acum dubii că ar face sex cu lumina aprinsă.
Mihai, 31 de ani
Pablo de Luxxxe – Special Guest Editor Tabu
E plăcut să faci sex pe Internet cu oameni din toată lumea, în același timp, în mai multe poziții. De cele mai multe ori, câteva partide de „cybersex“ duc la „cyber romance“. Numai că nimic nu se compară cu realitatea, nu-i așa? Nu poți să atingi, să miroși, să mângâi și să săruți. Dar dacă ai ajuns în faza în care să-ți dorești asta, te poți întâlni și în realitate cu iubitul tău virtual.
S-ar putea să fie totul mai relaxat, pentru că deja ați ars niște etape și nu mai pierdeți timpul cu conversații de tipul „care este scriitorul tău preferat?“, ci treceți direct la acțiune.
Pink Diva – Special Guest Editor Tabu
Nu am nimic împotriva sexului virtual. Ba chiar mi se pare destul de comod, având în vedere că nu îți trebuie decât disponibilitate și o conexiune bună de Internet. Dar am o întrebare: ce farmec are sexul dacă dimineața nu este nimeni lângă tine care să-ți pregătească micul-dejun? Așa că vă dau o idee: vă puteți îmbogăți cu o firmă de mic-dejunuri reale pentru parteneri virtuali care vor să se răsfețe reciproc. Singura problemă este că unul ar putea fi din Alaska și celălalt din Argentina, dar în rest cred că este o idee bună de afaceri.
Andreea Biji – psiholog
Un substitut?
Nu. Trăirea senzațiilor și emoțiilor prin contactul cu o altă persoană este practic imposibil de înlocuit cu ajutorul unor intruși reci de tipul calculatoarelor, indiferent de rezoluție, culori și grafică. Ajută la apropierea dintre două sau mai multe persoane? În mică măsură. Apropierea se referă la cunoaștere, iar cunoașterea se realizează în situații reale de viață. Un instrument? Pentru întreținerea unei relații, pentru o perioadă, de la distanță. Un „solitaire“? Cel mai frecvent.