Regii mor în picioare

ACTUL I: Sâmbătă, după-amiaza primei premiere

Un băiețel bondoc, ieșit cu părinții la joaca de sâm­bă­tă după-amiază, trece pârâiașul ce despică parcul Grădina Icoanei și-și oprește atenția asupra unei noutăți arămii: „O frunză!”. Peste drum, în fața Teatrului bu­cu­reștean Bulandra, sunt parcate trei tiruri.

Două sunt ale unei firme franțuzești, specializate în transportul echipamen­telor artistice. Din al treilea, cu număr de România, o mână de bărbați, coordonați de o femeie, descarcă cutii și le cară în teatru prin ușa neagră de lemn din stânga in­trării principale. Din vecini, huruie un pickhammer. În foa­ier, zarvei din stradă îi supraviețuiește doar vuietul bă­trânicios al aspiratorului ce operează mocheta roșie.

Andrei Åžerban, regizorul-legendă, tocmai s-a întors din pauza de după repetițiile de dimineață. Poartă o haină de pie­le neagră, pantaloni și pantofi negri, iar la gât are un fu­lar negru. Își pune haina pe spătarul scaunului, dez­velind o cămașă în dungi albastre-crem și o vestă neagră tricotată și se așază la masa de lângă garderobă. Fularul rămâne la gât. În seara asta are premieră cu Lear, piesă care mar­chea­ză întoarcerea pe scena Capitalei.

La 65 de ani, Åžer­ban, care locuiește în America din 1969, este printre cele mai cunoscute și controversate nume ale teatrului mondial. A montat în 39 de țări și a predat la cele mai importante școli din lume, extaziind și indignând deopotrivă. E un regizor incomod pentru actori (pe care îi vrea neliniștiți), pentru critici (pe care îi vrea loiali) și pentru stabilimentul teatral (pe care îl înțeapă periodic cu scrisori deschise).

Conflictele cu teatrul bucureștean l-au determinat să monteze în ultimii ani la Cluj și Sibiu. A revenit ca invitat de onoare al Festivalului Uniunii Tea­trelor din Europa (organizat de Bulandra), la care participă cu trei piese: „Unchiul Vania” (marele câștigător la UNITER de anul acesta, montat cu Teatrul Maghiar din Cluj), „Spo­ve­da­nie la Tanacu” (montat cu Academia itine- rantă Andrei Åžerban) și „Lear”.

Simultan, în Bu­curești se desfășoară Festivalul Național de Teatru, care, spune Åžerban, i-a refuzat piesele. „Lear“ e o investiție curajoasă pentru Bu­lan­dra. Alexandru Darie, de șapte ani director al Teatrului, și-a dorit de mult timp să lu­creze cu regizorul. Åžerban nu a mai montat aici de la „Iulius Cezar“, piesa care l-a lansat acum 40 de ani. Revenirea trebuie să însem­ne ceva. Ideea unui „Lear“, una dintre cele mai dificile piese ale lui Shakespeare, cu două distribuții și Mariana Mihuț în rolul principal, l-a convins.

Dacă pe vremea bardului, pe scenă urcau doar bărbați, Åžerban a ales s-o facă invers. În plus, spune regizorul, femeile sunt mai capabile să transmită emoții. „Lear“ nu e doar o piesă grea. E și una de care lui Åžerban i-a fost frică să se atingă. În anii ’60 a văzut-o la Opera din București, pu­să în sce­nă de marele regizor englez Peter Brook. Spectacolul cu decor minimal al celui ce avea să-i devină mentor l-a marcat pentru totdeauna.

Pregătirile pentru „Lear“-ul lui Åžer­ban au înce­put în mai. Castingul a durat două săptămâni. Dragoș Buhagiar a creat decorul în patru – o construcție pentru care a trebuit să fie și sce­nograf și instalator și director de șan­tier. Åži-a dorit o infrastructură ușoară, dar rezisten­tă, construită din ma­teriale care să simuleze cât mai bine be­to­nul și nisipul și care, odată ce se circula pe ele, să nu trădeze sonor artificialitatea.

În iulie au avut loc patru repetiții cu pu­blic, pen­tru un spectacol care, spunea Åžer­ban, necesită minim șase luni de pregătire. Apoi regizorul s-a în­tors în America. În foaier, regizorul stă cu coatele pe fața de masă roșie, iar în față are volumul unu din „Giganții teatrului românesc“. Spune că pauza a fost binevenită: din iulie până la începutul lui noiembrie lucrurile s-au așezat. A avut timp să asimileze. S-a întors cu idei noi, pre­gă­tit s-o ia de la capăt.

 „Practic, în trei zile, am creat un nou spectacol”. Emoții? Nu are. La repetiția generală de vineri, lucrurile nu au curs însă tocmai liniștitor. A fost a doua zi de repetiții cu decor – prima cu lu­-mini și muzică. A trebuit să reia scenele cu fiecare distribuție, să modifice gesturi, into­na­ții, mișcări. Dacă la început era loc de im­provizație, acum trebuia să cizeleze până la ul­­timul detaliu.

S-a urcat pe scenă, puțin a­dus de spate, și i-a arătat ducelui de Cornwall cum să muște și să lingă papucul lui Re­gan, una dintre fiicele regelui. „Sunete de pisică, de câine”, le-a cerut. „Lătrați, lătrați!” A strâns actrițele și le-a cerut să stea în scenă. „E ultima zi”, le-a spus. „E păcat. E foarte mare lipsă de atenție. Riscăm să stăm până la două noaptea.”

Apoi a continuat să modifice: „Spune asta răspicat, ca un doctor psihiatru”, „Trebuie să ne fie frică de tine”, „Tonul vocii puțin mai negativ, mai al dracului”. Peste toate plutea amenințarea zidului – o construcție din polistiren bătut cu fibră de sticlă –, care, manevrat de șase mașiniști, trebuie să se prăbușească aproape de finalul primei părți. Montat în viteză, s-a clătinat pe tot parcursul repetițiilor.

Netulburat, Åžerban a intercalat un moment înainte de cădere: toată lumea pe scenă, îngânând tot mai tare, într-un joc de umbre și un tropot ce prevestește dezastrul. Prima distribuție a interiorizat schimbările – aglomerare de personaje, muzica din fundal prelungită, poziții diferite, umbre pe zid. Cu a doua nu a mai ieșit la fel. Până și zidul, slăbit de actorii care s-au tot sprijinit de el, s-a prăbușit cu trei minute prea devreme.

„La un moment dat este chiar revoltător”, spune Mariana Mihuț, care și-a serbat cei 66 de ani la repetiția generală. „Vine premiera și el tot schimbă, schimbă, schimbă, n-ai timp să înveți textul și să fii atentă la text și ți se schimbă iar situația.” Dacă Åžerban a fost re­ge­le din umbră, ea a fost regele de pe scenă, cu do­uă spectacole de dus în spate.

Obositor, da. So­licitant, da. Dar Mi­huț știa că ăs­ta e stilul lui Åžer­ban, știa ce poate naște această aparentă nebunie și de aceea a vrut să lucreze cu el: „A fost greu, dar teribil de intens și viu”. Nu și-a pus barbă și mustață să-l joace pe Lear. Regele a trebuit să vină din interior, din sentimentele și gândurile ei. În plus, Mi­huț s-a simțit responsabilă pentru cele peste 30 de partenere de scenă. „Lear“ e într-un fel „vina” ei.

S-a întâlnit întâmplător cu Åžerban la Cluj, la premieră la Unchiul Vania. „L-am rugat să facem ceva împreună. A doua zi mi-a propus să joc regele Lear. M-a pregătit pu­țin înainte: poate n-o să-ți placă ideea, poate o să fii șocată. Mi-a tăiat răsuflarea. N-am chi­uit – m-am gândit că totuși am o vârstă. Dar mi-a plăcut imens ideea.” Astăzi s-a trezit de dimineață, a vorbit cu mama ei, și-a băut cafeaua și un ceai și la 9 a plecat la Teatru – cu taxiul, nu pe jos, cum obișnuiește.

După repetiții s-a întors acasă, să se pregătească pentru premieră. Abia dacă a apucat să se spele pe cap, să mă­nânce niște pește – asta avea voie – și să se îmbrace. E un pachet de stres și oboseală; tensiunea i-a luat-o razna, genunchii la fel. Nici Darie nu e tocmai relaxat. În vară, când s-a îmbolnăvit Mihuț, s-a ținut o repetiție cu public la Lear, fără Lear. Recent, actrița a căzut pe scenă în timpul unei alte piese, întrerupând spectacolul.

Vineri s-a ars o piesă de la un proiector. În foaier, Åžerban repetă că nu are emoții. Ieri au terminat repetițiile la miezul nopții, iar azi și-a început ziua la 6 dimineața. A îno­tat la piscina hotelului – înotul îl liniștește. A luat micul dejun – nu mult, niște fulgi și un ceai pentru tensiune. S-a plimbat prin Gră­dina Icoanei și a privit copacii.

A urmat acest ritual ca să poată intra calm în Teatru, să nu le transmită actrițelor o stare de agitație. Dar, spune el, dacă ești sigur pe actori și pe piesă, nu ai de ce să ai emoții. „E ca atunci când ai invitați la masă. Emoțiile apar dacă se arde ceva în cuptor, sau nu e destul de fiert orezul.”

ACTUL II: Sâmbătă, seara primei premiere

Răzvan Penescu se grăbește. E întuneric și puțin frig când traversează Magheru, îm­bră­cat într-o scurtă de piele roșcată. E mulțumit că a fost prevăzător și și-a pus pantofi sport, nu eleganți. Mai sunt doar câ­te­va minute până la șapte și nu îi place să fie aș­teptat. A plecat de la piesa Odihna sau Pu­țin înaintea sfârșitului, de la Teatrul „Ion Creangă“ chiar înainte de aplauze.

Nu îi venea să aplaude, așa că nu a regretat. Fuge spre Bulandra, unde Tabu i-a rezervat un bilet la „Lear“. Avea 15 ani în 1991 când a văzut „Me­deea“, prima piesă montată de Åžerban după întoar­ce­rea în România. A ieșit din sală ame­țit, fără să-și dea seama că plouă, fără să știe ce i s-a întâmplat, fără să înțeleagă tre­murul care l-a cuprins. În 2006, când a văzut „Puri­ficare“, regizorul i-a dat din nou emo­ții.

„Bra­țele mi s-au strâns peste piept, mă auto-îm­bră­țișam pentru a proteja ceea ce cu­lesesem de pe scenă. Åži am plecat în noaptea Clujului pentru a rămâne singur cu piesa pentru încă o vreme.” Așa i-a scris lui Åžerban după spectacol, de pe o bancă din gara din Cluj.

Nici nu și-a scos laptopul, a scris cu stiloul pe hârtie despre lucrurile pentru care îi era recunos­că­tor. În primul rând, pentru „Medeea“, care l-a făcut să se ducă la teatru „ca un nebun”. I-a deschis o ușă către o cu totul altă viață decât cea de matematician, pentru care se pregătea.

Acum vede în fiecare stagiune până la 100 de spectacole – unul din motivele pen­tru care Penescu a construit portalul cultural LiterNet.ro, o diversiune de la viața de zi cu zi de consultant financiar. Relația cu Åžerban nu a fost mereu în cei mai buni termeni. „Am un respect profund față de el”, spune Penescu, „dar accept că are momente în care ce gândește el e eronat”. În 2007, când regizorul a refuzat nominalizarea la UNITER, l-a rugat pe Penescu să-i publice motivația pe LiterNet. Penescu i-a spus că face o greșeală și a refuzat. Åžerban s-a su­pă­rat, dar Penescu spune că nu a căutat niciodată să lege o prietenie.

„Am cu el o relație de spectator puțin privilegiat, nimic mai mult”. Penescu nu e ușor de impresionat. Se știe că nu ezită să-și spună părerea dacă sim­te că a fost înșelat de un spectacol. Anul trecut, a provocat un scandal uriaș după ce a huiduit la o piesă de la Național. Iar de la Åžer­ban are pretenții mari. Åžerban este în competiție cu el însuși, într-o ligă numai a lui.

„Aștept să îmi dea o emoție pe care să o țin minte, să o duc cu mine, să o transform într-o amintire frumoasă”, spune Penescu înainte de „Lear“. „Åžtiu ce poate Andrei Åžerban.” Ajunge la Bulandra și intră într-un foaier deja gol. Nu mai trece pe la garderobă, ci urcă scările spre sală. Piesa nu a început, dar nu mai e mult. Scena e flancată în stânga și dreap­ta de două gradene a câte 100 de locuri; spațiile moarte au fost umplute cu scaune.

O femeie lipește bastonașe fosforescente pe trepte, marcându-le pentru când se va stinge lumina. Åžerban stă după panoul negru din pânză din dreapta scenei și scrutează sala. Le transmite cameramanilor din stânga zidului să nu cumva să bage lămpi în piesă. Ca să ajungă la locul lui, Penescu intră pe rândul următor, mai liber, și sare peste spătar.

Domnul din stânga își trage puțin poalele costumului, apoi zâmbește. Penescu își scoate haina și puloverul, le împăturește și le lasă să alunece sub scaun. Începe piesa. Bufonul și Cordelia se joacă cu un balon. Nu-l scapă. Lear convoacă adunarea în care împarte regatul în funcție de cât îl iu­beș­te fiecare fiică – o bu­cată pentru Goneril, o bucată pentru Regan. Cordelia, mezina, nu-și poate exprima iubi­rea pentru tată, Lear o reneagă și lasă a treia parte din regat tot în grija celorlalte fiice.

Ed­gar (fiul lui Glou­ces­ter), mânjit cu no­roi și devenit cerșetor, se atârnă de schela din metal. Intră în lumina reflectorului, își spu­ne replica, apoi se pră­bu­șeș­te. Actrițele se în­ghe­suie pe scenă și se joa­că cu umbrele. Zi­­­­dul, grija principală a scenografului, cade la timp. Ploaia șiroiește pe pelerina impro­vi­zată a bufonului. Pauză. În scenă, se desco­peră un pârâu cu apă în­călzită la 25 de grade și gropi cu granule de plastic care imită nisipul.

Personajele calcă hotărât pe zidul căzut. Cornwall îl orbește pe Gloucester. Sângele țâșnește vizibil. Personajele mor în succesiu­ne rapidă. Sângele stră­lucește în lumină. Bu­fonul iese, moare printr-o spânzurare mi­ma­tă și se întinde în grotă. Re­gele iese și pășește până la capătul pârâ­ia­șului. Moare în picioare. Aplauze. Åžerban și Darie au urmărit piesa de pe sca­unele din capătul culoarului de acces, chiar lângă intrarea în sală.

Întunericul le-a as­cuns siluetele. Åžerban se ridică de pe sca­un, dă pal­ma în stil roman cu Darie și-i șop­tește ne­mul­țumit la ureche: „Vino să vorbim”. Actorii revin pe rând pe scenă și o înconjoară ținându-se de mână. Au fețele înghe­ța­te și fixează cu privirea spectatorii.

În ochii lui Mihuț s-au concentrat replicile unui rege prea sigur de puterea lui, replicile unui rege de­că­zut, remușcările, nebunia, eliberarea, stă­rile li­mită prin care a trecut să ajungă aici, bucuria că re­gizorul a însoțit-o pe acest drum, lacrimile oa­menilor care o privesc. Ea însă nu știe asta; cor­pul și mintea o apără. Acum se gân­deș­te doar la următorul pas pe care tre­buie să-l facă. Penescu o aplaudă în picioare.

Mihuț i-a tăiat răsuflarea. Lear a pus-o în valoare, cum poate nu ar fi reușit niciun rol feminin. Pe câ­teva dintre celelalte actrițe le aplaudă stând jos, pentru cele mai multe nu aplaudă deloc. „Distribuția nu este omogenă”, spune el. „Pu­ține actrițe au suficientă experiență și con­cen­trare pentru a atinge simplitatea.

Sunt prea dornice să facă prea multe gesturi.” Sutele de palme continuă să se lovească una de alta și cedează după opt minute și 32 de secunde. Penescu își scoate haina și pu­lo­ve­rul de sub scaun, se îmbracă și iese din sală. Spectacolul nu l-a emoționat așa cum și-a dorit. „În comparație cu alte piese de Åžerban, e modestă. E o piesă de trecere de la Unchiul Vania la cea care va urma. O expirație după un vârf, o inspirație înainte de o altă urcare.”

ACTUL III: Duminică, seara celei de-a doua premiere

La 18:35, criticul de teatru Iulia Popovici iese din Teatrul Național, unde a văzut doar începutul din „Furtuna“. Urcă în mașină și por­nește spre Bulandra. Åžerban ar fi vrut ca ea să vadă ambele premiere. Pentru că ea n-ar fi putut să vină decât la una, regizorul a in­sistat să fie cea de duminică.

Ajunge la Gră­dina Icoanei ca să afle că nu are un loc; Åžerban a asi­gurat-o că i-l rezolvă el, dar a omis să-i spu­nă celei care se ocupa de invitații. S-au cunoscut în 2006, când Popovici l-a urmărit la repetițiile pentru Pescărușul și Pu­rificare. De atunci au o relație ciclotimică – ba se iubesc, ba se ceartă. „Åži el e o ființă ci­clotimică și eu”, spune ea. „Eu îl admir foar­te mult, el e foarte umoral”.

S-au certat când ea era în juriul UNI­­TER, iar el candida cu „Pu­rificare“. S-au certat și în va­ra asta, când ea n-a pu­­tut ajunge la re­pe­ti­ții­le cu public pen­tru Lear. S-ar fi certat și a­cum, dacă n-ar fi ajuns la premieră. Popovici îl în­dră­geș­te tocmai pentru la­­­tu­ra lui copilă­reas­că. În general, spune ea, criticii îl consideră iste­ric. Au ezitat să scrie prea mult despre Lear îna­inte de premiere, pentru că „o discuție la colț de cafenea poate să ajungă la el și să dea naștere unei scrisori deschise”.

Popo­vici îl respectă pentru că a marcat istoria teatrului românesc, în două epi­soa­de: cu spectacolele de dinainte să emigreze și cu cele de după revenirea lui în anii ’90 – chiar dacă ultimele erau reconstituiri ro­mâ­nești ale unor piese pe care le mai montase, au scos teatrul românesc dintr-o epocă și l-au azvârlit cu 30 de ani mai încolo. „Indiferent ce se spune despre el și cât de absurde pot fi uneori comportamentele lui publice”, spune Popovici, „nu există actor care să fi lucrat cu el și să nu fi ieșit transformat”.

Îi fascinează, creează dependență, dependență de care e ne­voie într-o experiență atât de car­nală și personală cum e nașterea unui spec­tacol. Se im­plică atât de mult, încât uneori uită că are de-a face cu oameni. Una dintre scenele din „Pu­rificare“ se juca într-un cub de plexiglas care se aerisea doar pe dedesubt. La o repe­ti­ție nu și-a dat seama că cei doi actori din cub se sufocă și i-a întrebat șocat de ce au ieșit.

„Cere foarte mult și e foarte bine”, spune Mihuț. „Cine are de unde să dea, ce are mai bun de făcut decât să dea?” Cu ea a fost grijuliu la repetiții, a menajat-o pentru că știa că ea nu se menajează, că n-o să se oprească să spună că e obosită. În relația cu actorii, Åžer­ban încearcă să păstreze un echilibru în­tre căldură și răceală: dacă ești prea cald, spu­ne el, totul devine prea emoțional; dacă ești prea calculat, nu mai reușești să comunici cu ei.

Actorul lui trebuie să fie într-o perpetuă stare de căutare, să se lovească de formula „nu știu” și să caute răspunsuri. Åžerban transformă până în ultimul moment. „E ca un sculptor în lut”, spune Darie. „Schimbă până în ultima secundă și, la final, aruncă o găleată de apă peste lucrare, o bagă repede la cuptor și cu asta s-a închis.” Avantajul e că actorul e ținut mereu treaz, nu merge pe o cale bătătorită știind că-l va duce unde trebuie.

„El lucrează mai de­par­te”, spune Mihuț. „E bine ce face, pentru că întreține pros­pețimea spectacolului.” Åžer­ban, care a făcut modificări subtile și de la premiera de aseară, spune că „spectacolul nu e niciodată gata. Dacă ar fi gata, ar fi mort”. Premiera de azi are o aură diferită față de cea de ieri. Un semn e prefațarea ei cu lan­sa­rea în foaier a unui album al regizorului, în două volu­me: „Călătoriile mele. Tea­tru & O­peră”.

Åžerban ascultă in­troducerile făcute de Darie și cri­ticul George Banu. Poartă o­chelari, ține mâinile împreunate și plimbă în gură o bom­boană mentolată. Sub sa­coul negru poartă o vestă și o că­mașă albă. Când îi vine rândul să vorbească, spune că a auzit că albumele se vând bine, că e extrem de fericit că a fost re­fuzat de Festivalul Na­țional de Teatru, că fără Da­rie n-ar fi făcut „Lear“, piesa pentru care Brook i-a trasat un standard greu de atins. Verdictul, spune el, va putea fi dat la finalul a­cestui spectacol. Lumea se împrăștie spre sală.

Rămasă în foaier, Popovici îl caută cu privirea pe Åžer­ban. Când o vede – o apariție cu părul fuchsia delimitat de un breton negru, ochelari cu rame roșii și unghii roz și mov, asortate la combinația de mov cu negru a hainelor –, o ia de braț și o conduce prin scenă la un scaun cu o foaie lipită pe el. Scaunul era rezervat de o actriță, avea să afle Popovici câteva minute mai târziu, când a început circul cu feluriți oameni care au venit să-l revendice.

Nu s-a clintit: regizorul a așezat-o, el s-o ridice. Pe scenă, Åžerban și Darie se scuză că sunt mai mulți spectatori decât locuri. Soluția e să-i ia pe cei care stau în picioare în spate și să-i mute – tot în picioare – într-un balcon. Pentru Åžerban nu e neobișnuit să re­gizeze și așezarea spectatorilor. Dacă în timp ce lucrează la piese,­­­ nu se gân­dește la ei pentru că știe că nu-i poate mulțumi pe toți, acum sunt un factor decisiv.

Ca să aibă succes, piesa trebuie să transforme spectatorii. Lansarea albumului și haosul așezării a întârziat cu 20 de minute în­­ceputul. Bufonul și Cor­delia se joacă cu un balon. Nu-l sca­pă. Lear convoacă adunarea în care îm­parte re­gatul. Împarte primele do­uă bucăți din hartă și când să o rupă pe a treia, se pră­bu­șeș­te spre stânga. Toată distri­buția sare de pe scaune, în­tr-o mișcare perfect sin­cro­nizată.

Pare plă­nuit, dar nu e. Se ri­dică. Ed­gar, mânjit cu noroi și devenit cerșetor, se atârnă de schela din metal. Zice replica la o lungime de mână de lumina reflectorului. Åžerban filmează din balconul în care stau tehnicienii de sunet și lumină. Distribuția se înghesuie pe scenă și se joacă cu umbrele. Zidul tre­mu­ră. Cade la timp. Ploaia cade și­roaie pe bufon. Pauză. Se descoperă pârâul și gropile cu nisip fals – nisipul ade­vărat ar fi creat praf și ar fi influențat spu­nerea textului.

Se es­ca­la­dează zidul că­zut. Personajele cal­că ho­tărât. Cornwall îl or­bește pe Glou­ces­ter. Sângele țâșnește vizi­bil. Personajele mor în suc­ce­­siune rapidă. Sân­gele stră­­­lucește în lumină. Bu­fo­nul iese și dă cu capul de tavanul grotei. Moare printr-o spân­zu­rare mimată. Regele iese și pășește până la capătul pâ­râiașului. Moare în picioare. Aplauze. Actrițele se țin de mână și fac înconjurul sce­nei privind publicul în ochi – confruntarea pe care o vrea Åžerban.

După opt minu­te, spectatorii se aliniază spre ieșire. În hol, Popovici își aprinde un Vogue Aroma. Trebuie să mai vadă o dată piesa. Nu s-a lămurit de ce Åžerban a ales să lucreze doar cu femei. Apoi, fiicele ne­vred­­nice, Goneril și Regan, au fost tratate schematic. Poa­te nu l-au interesat așa de mult, spune ea, pentru că nu exista conflictul dintre genul natural și cel al personajului.

Åži nu în ultimul rând, aplecarea spre naturalism – una dintre puținele constante ale lui Åžerban. Slujitorul lui Go­neril a murit lângă ea, pe pe­retele căzut, cu fața plină de sânge. Or, la cât sânge e în fil­me, tea­trul ar trebui să in­ven­teze alte soluții. Dar a fost un spec­tacol bun, care tre­buie văzut. Doar să se mai așeze. După o tură în jurul tea­tru­lui, Popovici reintră în foa­ier pentru o petrecere de sărbătorire a premierei.

Darie e mulțumit. Ieri, pie­sa a fost mai puțin reu­și­tă, dar au fost doar chestiuni de emoție și oboseală – a tre­buit să-l con­vingă și pe Åžer­ban de asta, după ce acesta l-a che­mat să vorbească. În sea­ra asta a fost bine, cu ener­gie și emoție. Mihuț se bu­cură de petrecere și pentru că n-a a­pucat să-și sărbă­to­rească ziua.

Are în spate două premiere diferite – chiar dacă joacă același rol, pe aceeași scenă, cele două distribuții conferă piesei o mulțime de nuanțe și de stări di­ferite. Åžerban, ca întotdeauna, crede că poate să mai schimbe. Va integra căzătura azi accidentală: simbolizează prima cădere a lui Lear.

Åži are o idee pentru final. Dacă ar fi avut-o înain­te de piesă, Mihuț ar fi jucat-o bucu­roa­să în premieră, fără s-o repete. La anul, când piesa se va juca regulat, va trebui să-și ia ini­ma-n dinți și s-o joace fără să-l aibă alături.