Home > Agenda > Adrian Schiop. Pe bune

Adrian Schiop. Pe bune

Cum ți-am mai spus, am citit „Zero grade Kelvin“ și mi-a plăcut. Mi se pare autentică și mai închegată decât „pe bune/pe invers“ (care, totuși, mi-a plăcut mai tare. A fost momentul și disponibilitatea). Tu ce zici când te uiți la ele?
Å¢i-a plăcut mai mult fiindcă e cu gay și gay-i sunt adorabili. Femeile, cel puțin, îi plac foarte mult. Å¢i-a mai plăcut fiindcă era cu subculturi și urbanelor le place foarte mult asta, practic, leșină când aud cuvântul ăsta. Å¢i-a mai plăcut fiindcă era cu atitudine, oh, mai ales multă atitudine. Å¢i-a plăcut mai mult și fiindcă tematic și ideologic era mai comodă, toată lumea ok e de acord cu ideile destupate vehiculate în carte. Mie personal mi-e silă de cartea aia, dar am înțeles că e un fenomen comun printre scriitori să nu le mai placă ce au scris anterior și să se simtă mai atașați de ultima carte: or, trebuie să-ți mărturisesc că sunt nebun după „Zero grade Kelvin”. Crede-mă, e o carte mult mai bună. 

Pe coperta patru a cărții scrie așa: „Sunt doar doi autori români care se livrează cu totul publicului și doar două cărți curajoase în proza românească: „Nevoi speciale“ și „Zero grade Kelvin“. Ar trebui vândute la pachet, legate cu o banderolă pe care să scrie: „În sfârșit, ceva de citit.“ (Dan Sociu) Chestia asta m-a scos din minți, pentru că nu mi se pare ok ca pe coperta unui scriitor să își facă și altul reclamă. Trecând peste asta, în ce măsură și în ce fel e cartea ta curajoasă? Å¢i-ai propus să fie curajoasă?
Era o glumă, deci nu e cazul să-ți ieși din minți. E curajoasă fiindcă autorul privește lumea prin ochii unui pedofil, iar asta, dă-mi voie: n-o întâlnești pe toate gardurile și în toate librăriile. Pentru că viziunea e de persoana 1, autorul nu-și judecă personajul, ci îl lasă să-și desfășoare gândurile bolnăvicioase, nu poate să-i dea peste degete și să-i spună că Acolo nu, băiatul meu sau Te înșeli, nenorocitule; or, în lipsa unei instanțe auctoriale de autoritate, ai văzut ce face personajul – înjură lumea că e rea cu el, vrea inegalități de gen, se gândește să-și găsească o femeie cu un băiat drăguț să coabiteze cu ei etc.

„Am senzația că există o grămadă de lucruri pe care nu le-a mai observat nimeni”. Mi-a plăcut tare lucrul ăsta. Cred că e adevărat. Scrii despre lucruri care mai scandalizează încă, deși le știe toată lumea. Ai observat lucrurile alea tocmai pentru că ți s-au întâmplat ție?
Întrebarea asta ar putea fi tradusă așa: „printre altele și din câte am observat cu capul meu, personajul tău s-a futut cu băieți mici. Å¢i s-a întâmplat și ție?”. Te aștepți să răspund la întrebarea asta?

Cum poți tu, care pari să nu fii ca nimeni, să îți alegi o nișă de la care să te revendici și pentru care să scrii? Cine mai e în nișa aia? Cei cărora le place ce scrii tu sunt în aceeași nișă? În ce măsură scrii tu pentru cineva? Åži cum ar trebui să fie persoana aia pentru care scrii tu?
Nu scriu pentru nișe și nu cred că scriu pentru cineva anume. M-ar întrista să mi se spună că scriu o literatură sofisticată, experimentală, doar pentru inițiați și experți. În fine. Primul roman, „pe bune/pe invers”, a fost scris pentru România, dar se folosea de teme occidentale (subculturi, gay, Stephen Hawkins etc.) ca să seducă. „Zero grade Kelvin” folosește până la un punct teme românești/estice (rahatul pe care-l mănânci afară un căpșunar), dar le privește dintr-o perspectivă (sper) inteligibilă pentru un creier neromân. În sensul ăsta, romanul nu e subversiv față de România, ci față de Occident. E un roman foarte estic și mă bucur că a ieșit așa, românii sunt foarte complexați că sunt estici săraci și atunci pretind că sunt mai occidentali și mai urbani decât pot circuitele lor să ducă. Trăiesc de 5 ani în București și mi s-a acrit de alternativi și capre urbane – asta poate și pentru că, în definitiv, și eu fac parte din categoria lor. 
 
Personajul tău central este homosexual neasumat. I-aș zice „selfhating homo”. Mi se pare ca ăsta este un fenomen foarte comun. Ce ai de spus despre asta?
Nu este homosexual, este pedofil de băieți care, simțind blestemul pedofiliei lucrând de mic în el, se forțează la vârstă adultă să devină gay – cu alte cuvinte, să-i placă băieții aflați peste vârsta de consimt. Cum asta nu prea îi iese, decide că ar fi mai profitabil pentru el să își încerce șansa la femei. Din perspectiva asta ajunge el să urască homosexualitatea, așa cum urăște heterosexualitatea un homosexual constrâns la comportament hetero. Dacă un homosexual căsătorit cu o femeie poate fi numit heterosexual neasumat sau selfhating hetero, atunci și despre personajul din carte s-ar putea zice că e selfhating homo. Mă bucur că m-ai întrebat asta, e singura întrebare care se referă la carte și ce se întâmplă în ea.

Ce scrii tu pare foarte personal. Poate din această cauză oamenii îți iau cărțile foarte personal. Părerea mea este că ai reușit să surprinzi momente unice și că ai funcționat ca un soi de cronicar. E adevărat?
Personal până la un punct. Cronică, iarăși, dar nu până la capăt. Experiența mea neozeelandeză a fost destul de banală și, dacă aș fi mers pe o formulă 100% adevărată, aș fi scris probabil o carte cu impresii de călătorie sau una de sfaturi pentru emigranții care rămân pe nașpa. Sunt personaje, situații, conflicte pe care a fost necesar să le inventez în carte, ca să dau o miză narativă textului. Personajul Hansie e, de pildă, un mix între un sud-african, un francez și un prieten din țară. AnaMa a apărut ca personaj acum doi ani, după ce am legat o prietenie foarte strânsă cu o artistă gotică, probabil cea mai inteligentă tipă pe care am cunoscut-o vreodată. De asemenea, opiniile personajului nu se identifică întotdeauna cu opiniile mele, fiind dictate de evoluția și, în partea a doua, de momentul de criză care-l radicalizează. Nu are cuvinte foarte amabile față de gay și revoluția sexuală – cuvintele alea trebuie citite din perspectiva condiției și evoluției lui, fiindcă așa cum tipii gay cu care se culcă nu-i spun mare lucru, nici revoluția sexuală nu i se adresează/nu-i îmbunătățește condiția. Prin cheia asta de lectură, e într-un sens normal că nu dă o ceapă degerată pe drepturile omului sau democrația occidentală – fiindcă, ajunse la el ca pedo, drepturile omului se gripează și dau rateuri în serie (iar asta nu se întâmplă niciodată în Etiopia, ci cu regularitate în țări „avanposturi ale democrației“, gen SUA și Marea Britanie).

Ziceai că asculți manele și speri să iasă ceva valabil din asta. Ce te aștepți să iasă? Este un experiment, ca o asumare provizorie a unui statut pentru un scop precis? Sau este un moment în care ești confuz, ca și personajul tău, și îți cauți un spațiu în care să te simți confortabil?
Prespupun că tu, ca o femeie Tabu ce te afli, combați prejudecățile – dar ia uite cum se întorc ele pe ușa din dos: de ce ar trebui să fiu confuz sau în tranziție ca să-mi placă manelele? De ce nu mi-ar putea plăcea pur și simplu? În definitiv, sunt un tip crescut la țară, am făcut școala generală acolo, mi-am petrecut vacanțele de vară și așa. Ca orice copil crescut la țară, am luat prin forța lucrurilor contact cu realitățile rurale, folclorul și obiceiurile. Din muzica populară de exemplu, îmi place folclorul din Maramureș, în special Frații Petreuș, Titiana Mihali și Grigore Leșe. Pe la 18 – 20, am făcut un pas înainte, am început să ascult posturi de radio sârbești și grecești pentru că îmi plăcea muzica lor populară, tradițională sau modernizată, de tip manele. La ei, „manelele“ nu erau puse sub stigmă, așa cum s-a întâmplat la noi și la bulgari. Bun. Ce mă aștept să iasă – să înceapă să vândă în Occident, așa cum vând acum Taraf of Haidouks: de curând, în Germania, au cântat la un spectacol după Joe Cocker și în vreme ce Cocker abia a strâns o mână de spectatori amorțiți, Haiducii au adunat lumea de speriat. Probabil că sunt naiv să sper să se întâmple asta, ca Guță să facă săli pline în Vest. Sunt sigur însă că la foamea de melodie a DJ-ilor, manelele o să fie descoperite într-un an, doi și refrenele o să fie folosite în tot felul de mixuri. Reorchestrate, remixate, or să vândă cu siguranță.

Cineva te încadra la un moment într-o categorie cu aproximativ un membru – adică tu. Era vorba despre critica socială – minorități, freakși. Te preocupă foarte tare componenta asta socială? Dacă da, este pentru că ești, la ndul tău, un freak? Cum stau lucrurile în cazul tău? 
Mi s-a mai spus că sunt freak – timid, ciudat, imatur, stângaci. Cu atât mai valabil cu cât acum doi ani am suferit un accident în urma căruia ochiul meu drept a rămas parțial fără expresie; vede în continuare ce se întâmplă pe afară, atâta că a început să-și piardă expresia… În mod bizar, am o mulțime de prieteni, prea mulți chiar, și încă mai vin pe țeavă, tot timpul apar oameni care prind drag de mine și vor neapărat să ne împrietenim – dar eu de obicei le zic pas, am deja prea mulți, ce să mai fac cu voi? Or, când ești freak, e de presupus că oamenii fug de tine, nu? Iar asta nu mi se întâmplă. Bașca faptul că unele femei mă plac, îmi spun chiar că am farmec și că s-ar fute cu mine. Unele dintre ele au craci deosebit de lungi, n-o să-ți vină să crezi. Îmi mai spun că am umor și dezinvoltură și chiar sunt sexy, cu tot cu ochiul drept care le privește ca un mort. Probabil că ele ți-ar riposta că nici vorbă de freak, că doar fetele urbane de la Tabu mă văd așa și că dacă ele nu au atracție fizică față de mine, nu înseamnă că sunt un urât și un freak.


Loading...

Comenteaza acest articol

Adrian Schiop. Pe bune

by realitatea   7 min
0