Home > Agenda > stiri > Amante celebre: Wallis Simpson

Amante celebre: Wallis Simpson

De-a lungul istoriei, bărbaţii au făcut diverse gesturi pasionale pentru femeile iubite. Unii le-au dăruit castele, alţii destine, alţii au ucis pentru ele. Şi totuşi, parcă nici un astfel de gest nu poate fi comparat cu acela al regelui Edward al VIII-lea al Angliei, care a abdicat din dragoste.

Wallis Simpson a fost, trebuie să recunoaştem, o pionieră. Una dintre primele femei care au devenit celebre prin arta şi graţia cu care nu făceau nimic util în viaţă. Cu siguranţă, toate divele de tabloid, toate starletele care se menţin în atenţia publică  prin cultivarea perpetuă a bursei zvonurilor ar trebui să-i ridice altar şi i se închine, ca unei zeiţe protectoare a acestui nou fenomen: parazita mondenă. A dus acest statut la un nivel de notorietate care a transformat-o într-un icon cultural; a fost interpretată de mari actriţe, de la Faye Dunaway la Jane Seymour şi Gillian Anderson, nemaivorbind despre W. E., filmul Madonnei pe aceeaşi temă.

In divorce we trust.

Până şi numele de fată al lui Wallis a constituit un omen referitor la rolul ei în destabilizarea mai multor căsnicii şi a unei case monarhice: o chema Warfield. Câmp de luptă. A rămas orfană de tată –acesta a fost răpit de tuberculoză pe când fetiţa avea un an, în 1896; dar aveau o sumedenie de rude bogate, începând cu bunicul din partea tatălui, Henry Mactier Warfield, un magnat local din Baltimore, îmbogăţit din comerţul cu făină. Astfel, din fragedă pruncie, Wallis, împreună cu mama ei Alice, s-a obişnuit să locuiască în casele unor oameni bogaţi, care să aibă grijă de ea. Are 12 ani când mama ei se mărită a doua oară, de această dată cu fiul unui important lider democrat. Unchiul ei bogat, Solomon Davies Warfield, este cel care-i finanţează studiile la cea mai scumpă şcoală de fete din Maryland – unde ambiţia ei se manifestă pentru prima oară: se împrieteneşte numai cu moştenitoare bogate, cum ar fi Renée du Pont, fiică de senator sau Mary Kirk, fiica unui antreprenor de succes din domeniul argintăriei şi ia note strălucite, ajungând în scurt timp prima din clasă. Dar ceea ce o distinge şi mai mult este eleganţa cu care ştie să-şi aleagă şi să-şi combine hainele, încă de la acea vârstă timpurie. Stilul înnăscut se suprapunea peste datele naturale: o ţinută mignonă, delicată şi ochi albaştri superbi; completate cu un spirit pătrunzător şi cu o energie irezistibilă; toate acestea o făceau pe Wallis o tânără fată foarte căutată de băieţi.

La 20 de ani, fata îşi cunoaşte primul soţ, pe Win Spencer, pilot militar. Se ştie că, înainte de emanciparea feminină, bărbaţii în uniforme exercitau o atracţie magnetică asupra tinerelor educate întru obedienţă; poate de aceea, pasiunea dintre cei doi e răvăşitoare de la prima vedere; se cunosc în aprilie 1916, iar în noiembrie sunt deja căsătoriţi. Din păcate, după cum urmează să descopere tânăra soţie, se măritase cu un alcoolic. La un an după mariaj, SUA au intrat în primul război mondial, iar Spencer a fost numit comandant al unei baze militare din Coronado, San Diego.  Cei patru ani petrecuţi acolo au măcinat încet-încet relaţia tinerilor căsătoriţi. Win a fost cel care şi-a părăsit nevasta la finalul anului 1920 – dar s-a întors la ea după o pauză de patru luni; dar în 1922, când Win a fost trimis în Extremul Orient, Wallis a fost aceea care a refuzat să-l urmeze, preferând să se bucure de aventura pe care o trăia cu diplomatul argentinian Felipe de Espil. În ianuarie 1924, Wallis a decis să îşi urmeze soţul în China,  dar,  după numai câteva luni, femeia s-a îmbolnăvit şi s-a dus în Hong Kong. În această perioadă, a revenit la bunul ei obicei de a se împrieteni cu oameni politici şi cu milionari. După spusele unor prieteni, singura frază în mandarină învăţată de Wallis în timpul expediţiei sale asiatice a fost: „Băiete, adu şampania!”

Zvonurile spun că printre numeroasele ei aventuri din China s-a numărat şi una cu Contele Galeazzo Ciano, viitorul ginere al lui Mussolini, care a lăsat-o gravidă – iar în urma avortului, a rămas sterilă. Fiica lui Mussolini, soţia contelui, Edda, a negat zvonurile cu o înverşunare care nu a făcut decât să le confirme credibilitatea. Iar cuplul Win-Wallis s-a întors în State în septembrie 1925, dar erau deja separaţi. Divorţul s-a pronunţat pe 10 decembrie 1927.

La acea dată, Wallis era deja implicată într-o relaţie cu cel care urma să-i devină al doilea soţ şi să-i dea numele de familie consacrat: Ernest Aldrich Simpson, director al unei  firme de transporturi. Când a cunoscut-o, Simpson era căsătorit; ba avea chiar şi o fetiţă –  dar nu i-a putut rezista lui Wallis şi a cerut-o de soţie prin telegraf, în timp ce aceasta îşi petrecea câteva zile de vacanţă la Cannes, împreună cu nişte prieteni bogaţi. Cei doi s-au căsătorit în 1928, la Londra  şi s-au mutat într-o casă mobilată cu patru servitori, în Mayfair. În 1929, toate investiţiile lui  Wallis şi ale mamei sale Alice s-au pierdut în urma celebrului crash de pe Wall Street; a fost o lovitură pe care Alice, deja bolnavă, n-a mai putut-o îndura. A murit pe 2 noiembrie 1929.

Pretenţiile lui Wallis, în cadrul căsniciei cu Simpson, erau din ce în ce mai accentuate. Şi-a dorit o casă mare, o cohortă de servitori – un lux pe care veniturile firmei lui Simpson nu-l puteau acoperi în întregime. Exact în aceeaşi perioadă, Wallis l-a cunoscut pe prinţul moştenitor al tronului britanic, Edward, prin intermediul amantei lui din acea perioadă, Lady Furness.

În ianuarie 1934, în timp ce Lady Furness se afla într-o călătorie până la New York, Wallis a devenit amanta lui Edward. Deşi slujitorii prinţului îi văzuseră împreună în pat, Edward a negat zvonurile în faţa tatălui său; pe de altă parte, s-a distanţat atât de Lady Furness, cât şi de cealaltă iubită – confidentă a sa, moştenitoarea americană Freda Dudley Ward. Era absolut fascinat de atitudinea  concescendentă a lui Wallis şi de lipsa ei necruţătoare de respect faţă de poziţia lui princiară. În cele din urmă, i-a prezentat-o pe americancă mamei sale, la o petrecere de la Palatul Buckingham, spre augusta indignare a tatălui său, regele George al V-lea. Pe vremea aceea, oamenii divorţaţi erau excluşi de la Curtea britanică. Lucrurile au degenerat până în punctul în care monarhul, stupefiat de sumedenia de bani pe care Edward o cheltuia cu Wallis, acoperind-o cu bijuterii şi cadouri scumpe,  le-a ordonat membrilor Ramurii Speciale a Poliţiei Metropolitane să îi urmărească pe cei doi porumbei. Faptul că ei aveau o aventură n-a mai mirat pe nimeni; partea vag şocantă a fost  că Wallis mai avea o aventură, cu un oarecare Guy Marcus Trundle. Dar, pentru că acelaşi Trundle mai avusese o relaţie secretă şi cu mama unui înalt funcţionar al instituţiei  (da, ştim, încâlceală mare la Curte), lucrurile au fost muşamalizate.

După moartea regelui George al V-lea, Edward i-a urmat pe tron. Dar a încălcat protocolul regal, urmărind ceremonia încoronării de la fereastra Palatului St. James, însoţit de o Wallis care, oficial, era şi acum doamna Simpson. Era evident pentru toată lumea că regele intenţiona să se însoare cu americanca ireverenţioasă, ceea ce îi nemulţumea atât pe mama şi pe fratele său, cât şi pe membrii conservatori ai guvernului britanic. Nemaivorbind de faptul că biserica anglicană – religie obligatorie a monarhului – interzicea recăsătorirea oamenilor divorţaţi. Tensiunile din ce în ce mai mari au dus la o criză naţională gravă: când Edward a pus în sfârşit pe tapet problema căsătoriei cu Wallis, guvernul l-a anunţat, la unison, că va demisiona. Amănuntul cel mai amuzant a fost motivul divorţului dintre Wallis şi bietul Simpson: acesta a fost cel acuzat de adulter, ea afirmând că el întreţinuse o relaţie cu prietena ei din copilărie, Mary Kirk!

După ce a căutat diverse soluţii pentru a împăca şi guvernul, şi femeia iubită – venind şi cu propunerea unei căsnicii morganatice, unde Edward ar fi rămas rege, iar Wallis n-ar fi devenit regină – şi toate au fost refuzate franc de guvern, pătimaşul îndrăgostit a găsit soluţia perfectă: abdicarea. I-a lăsat tronul fratelui său mai tânăr, George. Ultimul act al stăpânirii sale a fost Declaraţia de Abdicare a Maiestăţii Sale, în 1936. Apoi, a anunţat public: „Mi s-a părut imposibil să port povara grea a responsabilităţii şi să mă achit de îndatoririle mele regale aşa cum aş fi dorit, fără ajutorul şi susţinerea femeii pe care o iubesc”. Şi a „decăzut” la statutul de Duce de Windsor.

Edward şi Wallis s-au căsătorit, în sfârşit, la Château de Candé, în Franţa. Biserica anglicană a refuzat să consfinţească uniunea. Noul rege le-a interzis membrilor familiei regale să participe la nuntă. Ba chiar l-a ameninţat pe Edward că îi taie alocaţia dacă se întoarce în Marea Britanie neinvitat.

Ducele şi ducesa de Windsor au trăit în Franţa în anii de dinaintea războiului. În 1937, au tulburat din nou apele, făcându-i o vizită intens mediatizată lui Adolf Hitler – care a declarat că Wallis ar fi putut fi o regină bună. Ceea ce s-a completat cu zvonuri legate de aventura dintre Wallis şi Joachim von Ribbentrop, care s-ar fi întâmplat la Londra – de unde şi bănuiala că Wallis ar fi fost spioană nazistă. Deşi, după opinia noastră, singurul lucru pe care-l spiona erau portofelele masculine.

Pentru a se debarasa de noua ruşine pe care i-o aduceau fratele său rebel şi consoarta acestuia (cu declaraţii de genul: „Franţa merita să fie ocupată de nazişti, pentru că e bolnavă pe interior”), bietul George al VI-lea i-a trimis în cel mai îndepărtat punct al planetei. Mai exact, l-a numit pe Edward guvernator în Bahamas. Ideea nu s-a dovedit una strălucită: în plină criză economică britanică, cei doi erau văzuţi irosind bani cu nemiluita în excursii de shopping, călătorind cu prieteni pro-nazişti ca magnatul suedez Axel Wenner-Gren; au dat declaraţii care l-au indignat pe Winston Churchill, cum că Bahamas ar fi „o colonie britanică de mâna a treia” – ceea ce l-a determinat pe regele George să-i trimită înapoi în Franţa şi să nu-i mai încredinţeze niciodată o funcţie publică.

Aşadar, Wallis şi Edward s-au mutat la Paris. Şi au trăit fericiţi, scutiţi de taxe şi cazaţi de autorităţile franceze care aveau o înţelegere mai aparte a ideii de „parazit de lux”, au frecventat evenimente mondene, au etalat ţinute sofisticate până când moartea i-a despărţit.

Ducele de Windsor a murit primul, în 1972 – apoi Wallis, în 1986. După moartea ducelui, au început să se manifeste din ce în ce mai accentuat simptomele demenţei senile – şi atunci, printr-o ironie teribilă a sorţii, Wallis, care exploatase financiar fără milă atâţia oameni, a fost cea care a încăput pe mâinile lui Suzanne Blum, avocata care, în loc să-i apere interesele, i-a vândut toate obiectele de valoare pe sume derizorii. Şi, ca un ultim paradox al vieţii sale, femeia pe care Anglia o respinsese, o renegase şi o alungase întotdeauna a fost înmormântată pe pământ britanic: la Cimitirul Regal de lângă Castelul Windsor, alături de Edward. Un final de un conformism aproape de necrezut, al unei poveşti regale care a sfidat toate regulile manualului.

Articole asemanatoare
CASTIGA 1 DIN CELE 5 SETURI DE 2 CARTI
Amours Imaginaires – Iubirea se hrănește cu puțin și moare din prea mult
Învățăturile mamaiei
LOVE STORY: Geografie

2 Responses

Comenteaza acest articol

Amante celebre: Wallis Simpson

by   7 min
2