Tabu
lifestyle

Kill Piersic Jr.

Contrar aparenţelor, titlul de mai sus nu intenţionează să îndemne la crimă. (Deşi spectacolul despre care urmează să discutăm abundă de aşa ceva.) Scopul său este să sublinieze şi să aplaude fermecătoarele influenţe tarantinesque din ultima montare a lui Florin Piersic Jr., spectacolul Tom şi Jerry, la Teatrul Metropolis.

Reservoir Dogs, filmul unei generaţii

Autorul piesei este Rick Cleveland, cunoscut fanilor genului neo-noir şi ca unul dintre scenariştii serialului Six Feet Under (aka Sub pământ SRL), produs de HBO. A câştigat şi premiul Emmy, respectiv premiul Writers’  Guild of America pentru un episod din serialul The West Wing, difuzat de NBC.

Jerry and Tom, piesa – pe care ulterior autorul a adaptat-o pentru un film independent din 1988, cu Joe Mantegna şi şi Sam Rockwell în rolurile principale – trădează enorm din deformaţia profesională (aceea de scenarist de televiziune.) Scenele sunt scurte, concentrate şi se termină cu un punchline sau cu o acţiune memorabilă, iar dozajul intensităţii asigură un crescendo care să ţină publicul în scaune pe durata celor două ore şi aproape jumătate. După ce a tradus piesa  – şi i-a reordonat titlul – Florin Piersic jr.  se putea opri aici. Cei mai mulţi actori care se apucă de regie – şi nu montează piese decât pentru a reda intenţiile autorului – aşa procedează. Joacă  corect şi credibil rolurile scrise şi atât. Dar montarea de pe scena Teatrului Metropolis dovedeşte că Florin Piersic Jr. e cel puţin la fel de notabil ca viziune regizorală, pe cât e de convingător ca interpret.

Asta pentru că sunt miraculos!

Aptitudinea de a construi, din elemente de decor rabatabile, un univers a la Quentin Tarantino, cu accente de roşu şi portocaliu pe fond negru, cu crime de un gore burlesc, estetizant, cu situaţii de un ridicol cotidian finalizat în sânge care ţâşneşte ironic. Şi de a-l contrapuncta cu accente grave, ale vulnerabilităţii pe care ucigaşul în vârstă (Piersic Jr.) începe s-o experimenteze din ce în ce mai acut, în timp ce partenerul său mai tânăr (Paul Ipate), pierde din ce în ce mai mult controlul şi se scufundă în voluptatea crimei, denotă o maturitate regizorală demnă de aplauze.

And I’m gonna name you Talent

Asta e de fapt povestea:  istoria unui cuplu de ucigaşi plătiţi. Cuplul Piersic Jr. – Paul Ipate e de o chimie şi de o carismă de tip Butch Cassidy and the Sundance Kid. Unul brunet, celălalt blond; unul tânăr, celălalt matur; unul mic şi agitat, celălalt lent şi chibzuit. Unul copilăros şi inocent – dar ascunzând o cruzime năucitoare, pe care şi-o descoperă pas cu pas, pe măsură ce povestea creşte; celălalt experimentat şi imun la vărsări de sânge – iar evoluţia sa în timpul spectacolului merge pe direcţia opusă, a recuperării umanităţii.  Şirul nenumăratelor victime – câte una pe episod, până la încleştarea finală – e jucat cu o versatilitate halucinantă de Laurenţiu Bănescu – care pare chitit să demonstreze, în aceste două ore, frumoasa teorie a profesorilor de artă teatrală: că actorul poate juca orice.

Mai ales cu ochelarii  din imagine.

Finalul (structurat frumos, ciclic, cu atenţie pe construirea de replici la fiecare element relevant al începutului – chiar am fost atentă la asta!) e lovitura de teatru la care cunoscătorii genului s-ar putea aştepta. Dar nu intru în mai multe detalii, pentru că ţin neapărat să vă trimit la teatru. Pentru că spectacolul lui Piersic jr. e o victorie a teatrului contemporan – ca viziune, ca temă, ca limbaj. O dovadă că teatrul poate depăşi desuetitudinea prăfuită şi poate aborda spectatori tineri, rămânând totodată valabil artistic. Şi, nu în ultimul rând – că nu există o criză a textelor, ci strict o criză a culturii generale a celor care deplâng numita criză a textelor.

Foto: Maria Ştefănescu.

ARTICOLE SIMILARE

Bărbatul perfect există

realitatea

Uite ce show a făcut Madonna la Super Bowl – VIDEO

realitatea

Beyonce se vrea măicuță

realitatea

Ghici cine…

realitatea

George Clooney s-a amorezat de Freida Pinto

realitatea

O mexicanca, GRAVIDA cu 9 COPII

1 comentariu

Maxima de duminică | Culcă-te, Gheorghe, culcă-te, Ioane! 17 February 2013 at 16:15

[…] unde mi-a venit? Mi-a venit în timp ce scriam asta. Share this:StumbleUponDiggEmailRedditFacebookTwitterPrintLinkedInGoogle +1Like this:LikeBe the […]

Răspunde

Scrie un comentariu