Pe 14 februarie, ziua aceea cu îndrăgostiții, am programare la coaforul de „rezervă”, unde merg atunci când coafeza mea nu e liberă. Azi e și firesc să nu fie. Au tăbărât pe ea toate fetele bune de măritat – sau măcar de plimbat – care se duc să se aranjeze pentru prietenii lor. Eu m-am trezit mai târziu, poate și pentru că nu m-am hotărât încă dacă sunt mai bună de plimbat sau de măritat, deși prietenul meu mi-a zis la un moment dat: „ție o să-ți dau și numele meu!”. (Mi s-a părut așa de romantico–masculin. Nici nu m-a întrebat dacă vreau.)
Salonul „de rezervă” e aranjat în stil feng shui. Mă abțin cu greu să nu râd de asemenea prostie. Care feng shui? N-am crezut în viața mea în așa ceva. De ce ne trebuie zei, reguli, superstiții, obsesii, frici, când ar fi suficient să ne stimulăm capacitatea intelectuală? Când am dat la a doua facultate, m-am pregătit trei săptămâni și am intrat printre primii. De job-uri, nu mai zic: am lucrat în vreo 13 domenii diferite, de la design vestimentar la consultanță de investiții și am fost mereu printre primii, fără nici un feng shui.
Din decor fac parte și două mâțe cu lăbuța stângă ridicată. Nu mâțe adevărate, ci chinezismele alea oribile și chicioase, argintii și aurii. Åžtiu în mare care-i treaba cu ele, dar sunt curioasă să aflu mai multe, așa că întreb proprietara, pe care o suspectez că și visează în reguli de feng shui. Îmi spune că trebuie să fie mereu două, complementare, una argintie și una aurie. Una trebuie să dea din lăbuță (e cea care aduce profitul în casă), iar cealaltă să țină lăbuța nemișcată (e cea care tine profitul în casă, să nu se cheltuie banii aiurea). Găsești astfel de „aducătoare de noroc”, în toate dimensiunile – ale ei sunt micuțe, cât să le ții în palmă.
Zâmbesc în colțul gurii, de complezență. Privindu-le, îmi aduc aminte că am fost în toamna trecută la Amsterdam, cu prietenul meu, care e cel puțin la fel de acid ca mine în aprecieri și comentarii. Când suntem împreună tot veninul șerpilor de deșert se revarsă în univers. Mereu concurăm: care e mai lipsit de toleranță față de ceilalți, cine observa primul finețea defectului bine ascuns, dedesubtul evidentului, punctul îndepărtat și slab al sărmanului individ căzut în colimator. Noi, desigur, suntem perfecți. Ne stimulează cel mai mult falsitatea, milionarii de carton care se consideră „înalta societate”, dar să ferească Sfântu’ să le ceri o carte că îți vor întinde asul de pică, fetele ajunse neveste cu ajutorul unui copil, apărut ca din senin, pe post de poliță de asigurare, și drăguții care vor neapărat să apară în reviste de citit la stop.
La Amsterdam, ne-am plimbat pe toate străduțele, admirând arhitectura în stil colonial olandez, mână-n mână, cu zâmbete tâmpe pe față. Eram fericiți, atât de fericiți. Am traversat n’șpe canale și am fost pe cele 9 Străzi, unde e shopping-ul cel mai bun. În fiecare vitrină era câte o pisică care dădea conștiincioasă din lăbuță. Pe urmă, am fost să aniversăm ziua mea la cel mai bun restaurant chinezesc la care am mâncat vreodată. Proprietarul, chinezul Jeoffrey, care e prieten cu iubitul meu, m-a văzut și mi-a zis: „I know this guy for almost 20 years. He never come here with a woman. I thought he is gay.” Pe urmă a râs cu gura până la urechi. Are o dantură proeminentă și un zâmbet care-i umple toată fața. Ar fi în stare să-ți vândă și pietre pe post de stridii. Poate asta explică pisica mare cât o statuetă Budha, care stătea într-un colț și dădea conștiincioasă din lăbuță.
Din când în când, între feluri de mâncare, patronul venea să stea de vorbă cu noi. Îi spune că sunt frumoasă și că e norocos să mă aibă. Ma stânjenea atâta atenție. În plus, ținea să-mi repete: “he’s a great guy!”.
Åžtiam deja. Mă simțeam atât de fericită lângă el. Åži nu e vorba de frumusețe sau deșteptăciune ci de acea chimie despre care vorbește lumea, despre acel je ne sais quoi care te face să spui: uite ce bine le stă împreună. Am stat împreună, lipiți ca siamezii, mai bine de o lună, și tot nu mi-a venit să-l sufoc cu perna în somn. Nu trebuia să ne vorbim, noi ne înțelegeam din priviri. Mi se făcea dor de el și când era lângă mine.
Fix în fața mea, peste capetele celorlalți clienți ai restaurantului, o altă pisică, mai mică decât prima, dădea și ea din lăbuță. E important profitul aici, mi-am zis.
„Crezi că pisica aia obeză aduce mai mult profit decât cea mică?”, l-am întrebat pe prietenul meu. A râs zgomotos și mi-a zis că poate ar trebui să ne luăm și noi una, numai că ne-ar strica feng shui-ul din casă, la cât e de urâtă, plus că micul Buddha care tronează în dormitor s-ar simți ofensat.
La sfârșitul lui ianuarie, ne-am despărțit. Nu mai țin minte de ce. O prostie, cu siguranță. Așa cum îmi zicea el mereu, noi nu ne vom certa niciodată pe probleme de fond. Sufeream ca un câine. Am slăbit. (Nu e așa rău asta, dar oricum sunt slabă și mă întreb care e minimum de kg la care corpul meu să arate încă sănătos). Nici lui nu-i era bine. Venea în fiecare dimineață până în fața blocului să se asigure că mașina e la locul ei, că eu sunt ok.
La puțin timp după, cu multe lacrimi, tot într-un restaurant chinezesc, în București de data asta, am trecut peste orgolii și ne-am împăcat. La doar o zi după, a trebuit să plece neașteptat din țară. Era doar pentru o săptămână, dar m-am revoltat: de ce tocmai când începeam și noi să ne revenim din amărăciunea provocată de despărțire? M-a sunat rar și n-am vorbit prea mult. Dar simțeam că îi era dor de mine, că mă iubește.
La coafor, o rog pe proprietara coaforului să-mi dea una dintre pisici. Oricare vrea ea. Îi spun că este pentru cineva special mie și că vreau să-i fac o surpriza. Nu mă refuză și o aleg pe cea argintie. De acolo, mă duc la aeroport, să-l iau. Vine din călătoria de departe, via Amsterdam.
Îl văd la sosiri. E ATÂT de frumos. Are atitudinea unui lord. Suplu, înalt, cu capul sus – nu pleacă bărbia decât dacă e foarte supărat pe mine –, cu un zâmbet misterios în colțul gurii, ușor detașat, elegant, înaintând pe lângă muritorii de rând. Pare un pic obosit, dar ochii îi sunt veseli, nerăbdători. Se uită după mine. Mi se lățește un zâmbet mare de tot pe față. Nu vreau să vadă că mi-a fost atât de dor de el, dar nu mă pot abține.
La mașină îmi zice, ușor nemulțumit, că nu s-a putut pregăti prea bine pentru Valentine’s Day: „Am un cadou mic, nu e ceva extraordinar”. Sar și zic: „și eu am unul. Nici al meu nu e ceva important, dar m-am gândit că o să te amuze”. El scoate o cutiuță împachetată frumos. O desfac. E o pisică chinezească, exact același model ca cea pe care tocmai mă pregăteam să i-o dau. E o pisică aurie, pisica complementară.