În spatele impunătoarei clădiri a Palatului de Justiție, acolo unde odinioară începea Calea Rahovei (vechiul Pod al Calicilor, apoi, până la 1878, Calea Craiovei, azi strada Sfinții Apostoli), iar în vremuri de mult uitate, mai precis în cel de-al șaisprezecelea veac se întindea „livedea gospod“, adică grădina domnească, există astăzi o statuie și o frumoasă biserică ce păstrează amintirea unei domnițe căreia soarta i-a hărăzit dureroase încercări. Domnița Bălașa – căci despre ea vom povesti în rândurile ce urmează, aducând la lumină chipuri de femei a căror viață e legată de Bucureștii veacurilor mai îndepărtate – a venit pe lume în anul 1693, fiind cea de-a șasea fiică a domnului Constantin Brâncoveanu și a soției sale, Maria, nepoata lui Antonie Vodă „ot Popești“. Că a avut o copilărie fericită, alături de celelalte șase surori și de cei patru frați, e lesne de închipuit. Vodă Brâncoveanu era considerat de contemporani drept cel mai avut domn din câți cunoscuse până atunci Å¢ara Românească. Nu-i vorbă, că nici doamna Maria nu era mai prejos; primise drept zestre o avere considerabilă, deși o împărțise cu ceilalți șase frați. O vedem pe domniță trăind o copilărie fericită, lipsită de griji, jucându-se prin grădinile minunate ce se întindeau între palatul domnesc și mitropolie, sau chiar la curtea domnească, reparată și înfrumusețată prin grija domnului de meșteri pietrari pricepuți. S-a măritat la doar 15 ani, în anul 1708, cu Manolachi Lambrino, descendent al familiei țarigrădene Rangabè. Traiul acesta fericit n-a mai durat multă vreme. La 1711, când țarul Petru cel Mare, victorios la Poltava împotriva armatelor suedeze ale lui Carol al XII-lea, pornea încrezător războiul împotriva turcilor, țintind – nici mai mult, nici mai puțin – să cucerească Stanbulul, având aliat în Moldova pe Dimitrie Cantemir, Constantin Brâncoveanu, consecvent politicii sale prudente, își așeză tabăra la Urlați, nici prea departe de turci, nici prea aproape de ruși, așteptând desfășurarea evenimentelor. Lucrurile au luat însă o turnură pe care chibzuitul domn nu izbutise s-o prevadă. Vărul său, spătarul Toma Cantacuzino, generalul armatei, fuge împreună cu mai mulți boieri în armata țarului, ruinându-i astfel toate planurile, Brâncoveanu nemaiputând face nimic altceva decât dea turcilor proviziile strânse pentru armata țarului. Dacă pentru țar aceasta a însemnat dezastrul de la Stănilești, pe Brâncoveanu avea să-l coste viața, căci turcii erau încredințati că fuga lui Toma Cantacuzino se făcuse cu învoirea domnului. Totuși, n-au acționat pripit, dorind să strângă cât mai multe dovezi de trădare din partea voievodului muntean și poate că n-ar fi reușit pe deplin dacă împotriva Brâncoveanului nu s-ar fi întors și rudele acestuia, Cantacuzinii, sprijinitorii și sfătuitorii săi. Trei ani mai târziu, fără a bănui nimic din cele ce se puseseră la cale, ocupat până peste cap cu pregătirile pentru nunta fiului său, Radu, cu fiica lui Antioh Cantemir, trimise la Stanbul, drept pețitori, în fruntea unui bogat convoi, pe domnița Bălașa și pe soțul ei. Ce a urmat se știe. Turcii vin la București, mazilesc pe Brâncoveanu, lasă domn pe Åžtefan Cantacuzino, luând prizonieri pe Brâncoveanu, pe doamna Maria, pe cei patru fii și pe cei patru gineri, pe una din nurori, Anica și pe fiul ei, de doar 7 luni. Aici începe calvarul domniței Bălașa. Fără a avea știre de cele petrecute la București, se pomeni închisă în Ceauș Emini, temnița femeilor, unde a fost torturată zile la rând pentru a mărturisi, cum spune Constantin Gane, „ce avere o mai fi ascuns, și că s-a găsit astfel la ea 100 de pungi de galbeni și juvaere în valoare de 30.000 de taleri.“ Când vodă Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi și ginerele său Enache Văcărescu piereau de sabia călăului, la 15 august 1714, domnița Bălașa se afla alături de mama sa în temnița de la Ediculè. Cum or fi suportat bietele femei cumplita veste e greu de închipuit. Însă durerile de-abia acum urmau sa vină. Au fost făcute roabe și duse în seraiul sultanului, iar mai târziu, obținând răscumpărarea, fură exilate la Kutias, în Caucaz. Au revenit la București abia în noiembrie 1716. Domnița Bălașa primi zestre de la maică-sa (îi rămăseseră încă destule moșii), în iulie 1717, „livedea din prundul Dâmboviței“, adică locul despre care aminteam la început. Retrasă în tihna „livedei“ își construi o casă și-un mic paraclis, apoi o altă casă în care înființă o școală și la urmă un azil de bătrâni pe care l-a înzestrat cu întreaga ei avere căci nu avusese copii. Biserica a ieșit din mâna unor meșteri pricepuți pe la 1751. Aflând-o cu temelia roasă de ape, gata să se prăbușească, banul Grigore, ultimul descendent din spița Brâncovenilor, o reface pe la 1831. Năruită de cutremurul de la 1838, e iarăși clădită cu evlavie de nevasta banului, Safta Brâncoveanu, ce îmbrăcase pe atunci haina monahală în vechea mănăstire a Văraticului. Nici această reînnoire n-a ținut mult căci la 1881 biserica ajunsese aproape în paragină, așa că Bibeștii, moștenitorii Brâncovenilor, o reconstruiesc din temelie după planurile arhitectului Alexandru Orăscu în chipul în care ni se înfățișează și astăzi. În același an, sculptorul Karl Storck a realizat o frumoasă statuie înfățișând-o pe Domniță și care împodobește și astăzi curtea bisericii. Statuia, cea de-a doua lucrare monument de for public semnată de Karl Storck, având o înălțime de 2 metri, este realizată din marmură de Cararra, la fel și soclul ce poartă stema familiei Brâncoveanu. Domnița e reprezentată în picioare, ținând în mână hrisovul de danie, purtând veșminte alese, pe care sculptorul le-a dăltuit urmând îndeaproape recomandările lui B. P. Hasdeu. Domnița s-a stins din viață în 1752. Mormântul i-l aflăm în biserică, pe partea dreaptă, înfrumusețat cu un impunător monument funerar ieșit din mâna sculptorului Ion Georgescu în anul 1884. Numele acestei lucrări – „Întristarea“ – ilustrează, cum nu se poate mai nimerit, viața mult-încercatei domnițe.
Text de Calin Colacel