Lost times. Ungaria, 2009. Sfarsitul anilor ’90, intr-un sat dominat de senzatia ca viitorul nu poate aduce prea multe lucruri bune. Cu atat mai putin pentru Ivan, un mic traficant de motorina care trebuie sa aiba grija de sora sa autista, Ezster. Sansele scad la zero cand Eszter este violata si gasita inconstienta in padure iar Ivan, realizand incapacitatea politiei de a rezolva cazul si constrans de infractorii locali sa ceara oprirea anchetei, se vede singurul capabil sa faca dreptate. Lost times beneficiaza de pe urma actorilor, mai ales a celui principal, Karoly Hajduk/Ivan. Reuseste astfel sa se pastreze intr-o zona frusta, din care e scos doar prin momentele de poezie calofila ale camerei – momente a caror protagonista e Eszter – si prin muzica bluesy cool, aceste elemente ducand pelicula de nas prin arealul glamour al filmelor americane cu rebeli si diluandu-i autenticitatea. 3/5
http://www.youtube.com/watch?v=04EZuNrQAIU
Am omis sa zis ca atat Lost times cand si filmul care i-a urmat au fost vizionate la mall, unde combinatia film de festival si conditii de multiplex iese castigatoare in fata obositelor cinematografe centrale al caror farmec tine de zona eufemismului. Acum ca am zis, trec la Nu suntem prieteni. Ungaria, 2009. In cadrul Zilelor Cinema-ului Maghiar de la TIFF si avandu-l ca regizor pe Gyorgy Palfi, acelasi om care se afla si in spatele filmului Taxidermia, pentru care Palfi a primit premiul Cel mai bun regizor la TIFF, in 2006. Incep cu concluzia : I am not your friend este un film de vazut. Avand ca intro un Big brother la gradinita, cu copii ce leaga si dezleaga prietenii precum respira, pelicula maghiara continua cu o lume in care aberantul paienjenisului de relatii – toata lumea e cu toata lumea – e punctat de izbucnirea in cantec a personajelor. Un exemplu de buna folosire a muzicii in film si un fel de Magnolia maghiara, minus glamour plus umor autohton si o inclinatie naturala spre absurd. Dau ca exemplu doar momentul in care contabilul face sex pe mobil cu sotia clientului sau, in timp ce conduce masina si ii si prezinta acestuia, clientului, in pauzele de orgasm mobil, noua sa achizitie – niste adidasi. Evident, nu toata lumea stie cu cine mai e prieten restul lumii si asta nu face decat sa ajute, mai ales ca teza filmului pare a consta in afirmarea infantilismului incorijabil al relatiilor umane. 4/5
http://www.youtube.com/watch?v=hVQMOWZf0kA
Am revenit apoi pe taramul WC-ului in sala, altfel zis cinema Arta, care ramane, si din acest motiv, cel mai intim dintre cinematografele clujene din centru. In ziua de Craciun. Chile, 2009. Unul din cele mai slabe filme vazute saptamana asta. Un triunghi amoros ce include o diabetica, o in final oficializata lesbiana si un decapitator de statui. Aproape toata actiunea se petrece in ajun de Craciun, in casa lesbienei, casa proaspat vandut si ce urmeaza sa intre in posesia noilor proprietari in cateva zile. Se cauta niste discuri si se da, in sera, peste diabetica. Totul precedat si urmat de o lalaiala verbala adolescentina si de o inflatie de primplanuri voit expresive. Include sex si una bucata cal pe bune, pe langa cei verzi de pe pereti. Muzica suna frumos si e bine folosita. 1 ½ /5
http://www.youtube.com/watch?v=ospkB6qmdUE
Am incheiat cu un film din competitie. Nothing personal, Olanda –Irlanda, 2009. Filmul de debut al Urzulei Antoniak. Un film frumos, feminin, curat. Poate putin prea poetic. Desi asa a si fost caracterizat de regizoare «a poetic film with a touch of irony». Un fel de Lost in Translation fara japonezi. Cu muzica frumoasa, o majoritar clasica. «Crazy» , Patsy Cline, pe repeat. In doua personaje, amandoua foarte bine conturate, povestea vorbeste despre cat de greu este sa continui dupa disparitia celuilalt, mai ales cand acesta iti devine parte integranta, si despre cum, asa cum a afirmat si autoarea, in urma pierderii trebuie sa abandonezi totul, inclusiv vechiul «eu», pentru a putea sa o iei de la capat. Un film personal in sensul bun al cuvantului, care are ca background tarmurile Irlandei si mai precis, asa cum am aflat dupa, casa parintilor lui Oscar Wilde. Un element poate neinteresant, daca nu as mentiona ca adaosul scenografic necesar a fost, citez, «zero ». De vazut neaparat. 4 ½ /5
http://www.youtube.com/watch?v=PuNxINUR-R0
Am iesit din cinematograf aproape de miezul noptii. Strazile erau inca pline, mai ales ca la cateva sute de metri, in Piata Unirii, se proiecta filmul lui Nicolae Corjos, Declaratie de dragoste. Am trecut pe langa, ascultand coloana sonora incovoiata sub greutatea pianului si intuind ca pe ecran trebuie sa fie vreun moment de plans. Am verificat cu fetele spectatorilor si m-am dus sa mananc o inghetata.