Maria Răducanu: "Poți fi erotic doar dacă există complicitate"

Una dintre cele mai fascinante personalități pe care le-am întâlnit, de când torturez vedete în vederea publicării, e Maria Răducanu. Femeia care se încăpățânează să fie mamă într-o lume dominată de carierism și artistă autentică într-un domeniu care se transformă agresiv în industrie.

Și, pentru că Maria are două concerte săptămâna asta, unul azi la ceainăria Serendipity Tea și unul joi, de Sântămărie, la Green Hours, profităm de ocazie să publicăm online varianta integrală a interviului pe care ni l-a acordat în print.

TABU: Ai un mod foarte neconvențional de a ființa pe piața muzicală. Dacă nu te deranjează cuvântul „piață”. De ce nu-ți faci campanii de publicitate?

MARIA RĂDUCANU: Cea mai bună campanie de publicitate vine de la oamenii care te înțeleg. Întâmplarea face ca eu să fiu destul de singuratică. Sau selectivă uman. Iar terenul pe care mă mișc ca om și ca artist este foarte mic.

Dimpotrivă, ai o voce care-ți permite să abordezi orice, de la jazz la repertoriul Mariei Tănase și de la fado la muzică orientală. Mie mi se pare un teren uriaș. O moșie.

Vorbesc despre alt teren. Acela al lumii pe care sunt dispusă  s-o frecventez. Nu am timp să-mi fac PR, mi se pare suficient să cânt. Și mizez pe cei din jur, care ar putea fi pe fază. Dacă ei nu se gândesc să valorifice asta în bani mai mulți și într-o imagine mai bombastică, asta e.

Îți dorești bani mai mulți?

Nu mi-ar strica să fiu mai puțin îngrijorată de ziua de mâine. Dar poate că nu „bani mai mulți” e termenul. Cumva, ar fi normal să nu existe aceste spaime. Dar… după cum arată ultimii cincisprezece ani din viața mea, se pare că pot cânta bine și cu încordarea supraviețuirii stricte. Asta mi se pare frumos. Să ajungi ca pâinea ta să depindă  de actul tău artistic și, totodată, să  te prinzi că nu faptul că vei fi plătit și că te vei duce acasă cu bani e esențial în ceea ce faci. Dar nu ai cum să te prinzi de asta dacă nu trăiești această experiență. Oricât ai fi de talentat, dacă nu-ți stabilești corect prioritățile morale, talentul tău va ajunge să miroasă urât.

Ai exemple în sensul ăsta?

Poți să le identifici și tu, dacă dai drumul la televizor sau citești reviste. E păcat de oamenii cu potențial artistic, care nu ajung să fie veritabili artiști, pentru că încep să se prostitueze. Știu, cuvântul e clișeu. Dar mă întristează opțiunea unora care preferă să mai cumpere o vilă, în loc să se dedice exclusiv trudei – și bucuriei – căutării artistice.

Apropo de trudă și bucurie, mi-ai cerut ceva complet neobișnuit. Mulți muzicieni îmi programează interviul după concert, să-i și văd. Tu m-ai programat după concert, dar mi-ai interzis să asist la el. De ce?

Pentru că simt o dedublare foarte ciudată între mine, cea care cântă și între mine, cea care vorbește despre muzică. Nu e o postură confortabilă pentru mine să vorbesc despre mine. Recunosc, aș prefera ca oamenii să se mulțumească cu ceea ce văd și aud pe scenă. Pentru că tu, muzician, nu te poți obiectiva atât de mult încât să fii și propriul tău PR și critic.

Păi nu-ți ceream nici să-ți analizezi propriile interpretări, nici să-mi înșiri merite. Le știu. Doream doar să aflu lucruri despre tine.

OK. Păi, am o fetiță de doi ani și două luni, Zoe, și o nepoțică de aproape trei luni, Mina. Ambele locuiesc cu mine. Și văd o opoziție totală între condiția de artist și cea de părinte. E ceva de neconciliat. Îmi amintesc și de experiența cu fiica mai mare. Natural mi s-ar părea să stau acasă, să mă concentrez pe copil.

Pari un spirit mult prea artistic, să te poți mulțumi cu asta.

Nu-s. Maternitatea e ceva real. Doamnele astea cu joburi fabuloase care-și lasă copilul de la trei luni în grija bonelor și se duc gâfâind să-și recupereze joburile, cu sentimentul că e absolută nevoie de ele, sunt o anomalie. Și nu vorbesc ca un tradiționalist, ci ca un om care chiar trece prin asta.

Poate e vorba de lungi războaie câștigate în carieră, la care nu vrei să renunți atât de ușor. Nu?

Eu cred că unica poziție care contează în viață e aceea de om fericit.

Și nu crezi că fericirea e un lucru subiectiv?

Da, subiectiv și complicat. Bine, eu în acești doi ani și două luni, am cântat foarte mult. Mai mult decât în anii în care n-o aveam pe Zoe. Dar am simțit acut pe scenă senzația că ar trebui să fiu acasă. De când am copil mic, actul artistic a devenit un mic infern, care, prin grația divină, devine foarte frumos.

E diferit față de prima ta experiență pe tărâmul maternității?

E un pic diferit. Acum 21 de ani, la nașterea fiicei mele mai mari, m-am lăsat de cântat. Eram foarte tânără și, deși îmi plăcea foarte mult să cânt, încă nu înțelesesem că muzica e vocația mea. În orice caz, am reînceput să cânt după ce Ana a împlinit nouă ani și mi-a fost mai puțin dificil s-o las singură. Știu, sună melodramatic, dar de câte ori plec de lângă copilul meu, simt că mă decapitez. Pentru că meseria cere, și ea, implicare totală. Iar copilul, si el, simte când ești cu mintea la repetiție.

Cât de mult diferă experiența propriu-zisă a maternității în perioade și la vârste atât de diferite?

În afară de faptul că gătesc mult mai bine, experiența nu e atât de diferită.

Șeful meu Boerescu ar adora să dezvolte subiectul ăsta cu tine. Te-ar întreba ce supe faci, ce  feluri principale și ce deserturi. Ați face tot interviul numai pe buza cratiței. Eu te întreb doar atât: îți place pe bune să gătești?

Da. De multe ori. Dar, ca orice lucru frumos, gătitul devine enervant când e o necesitate. Mai ales când necesitatea se tot repetă. Te superi. Apoi îți trece. Revenind la întrebarea ta precedentă: în afară de faptul că gătesc mai bine, am devenit un om mult mai răbdător. Dincolo de asta, experiența maternității e aceeași.

Ești Scorpionul acela clasic, etern irascibil și neliniștit?

Zic că da. Poți să spui și faptul că sunt un om coleric, un ciclotimic, un bipolar. Mi-e greu și mie cu mine. Celor din jur le e și mai greu. Dar compensez cu farmecul meu incontestabil. (Zâmbește.)

Ai blog pe MySpace, unde ai articole foarte vehemente, cu „huooo, mafioților!”, care contrastează cu delicatețea prezenței tale.

Dacă aș fi un om placid, n-aș cânta. Dar eu cânt așa cum sunt. Bine, nu cânt chiar cum sunt, pentru că mai am de cântat.

Te menajezi?

Nu. Dar sunt conștientă că mai am 30 – 40 de ani de cântat de-acum înainte. Am nevoie de timp. Și pe ăsta de până acum l-am folosit, zic eu, cât de bine s-a putut.

De ce scrie pe Wikipedia și în toate materialele de presă că ești „autodidactă” muzical? Ce înseamnă asta mai exact?

Habar n-am cine a scris prima oară asta și de ce informația a fost preluată de toată lumea. O fi fost un citat interpretat greșit. Ai văzut CV-uri de mari muzicieni, de vocaliști internaționali. Nu scrie nicăieri ce Conservator au absolvit, sau câte ore de canto au făcut. Probabil că o fi fost așa: m-a întrebat cineva „Ești autodidactă?” iar eu i-am răspuns ceva de genul: „Da, cânt în bucătărie, în duș, și mă mai si uit pe câte o partitură”. Habar n-am ce înseamnă să fii autodidact. Probabil că toți suntem autodidacți în mare măsură. În artă, nu merge să aplici regulile vieții reale. Și de aceea, artiștii sunt oameni ieșiți din comun, care mimează ocazional normalitatea, din dorinta de a fi acceptati, din tandrete, din culpa ori doar din respect pentru cei de lângă ei.

Artiștii au nevoi speciale?

Dacă nu le-ar avea, n-ar bea, nu s-ar droga, ar pune bani deoparte, ar petrece concedii civilizate. Artiștii clasici o fac. Dar ei au un mod clasic de a vedea viața, ba chiar și partitura. Modul lor clasic de lucru presupune să lucrezi ziua și să dormi noaptea.

Iar tu lucrezi noaptea?

Iubesc să dorm noaptea, dar nu întotdeauna se poate. De aceea, îmi place să prind dimineața, indiferent de ipostaza în care se întâmplă asta.

Chiar dacă ai peste 40 de ani și, din câte aflu, multe nopți pierdute, ești foarte frumoasă, ca o zână roșcată dintr-un basm britanic. Ai un ten splendid. Ce faci să te menții așa?

Mult spa, mult jacuzzi, împachetări în parafină și în ciocolată. (Zâmbește.) Toți instructorii de fitness mă cunosc. Dacă-ți arăt abdomenul meu, încremenești. Serios, nu pot să-ți vorbesc în temă decât despre lucrurile care mă preocupă. Chiar îmi zicea cineva: Uite, Leonard Cohen are 79 de ani și încă poate cânta. Iar eu i-am zis: Dar tu ai auzit cum cântă Cohen? Nu rage. Muzica lui îi urmează respirația. Evident că a făcut tot felul de chestii, dar a mers pe moderație. Cântăreții care au sfâșiat un pic pătura de ozon s-au curățat repede. Cam așa se întâmplă de obicei. Eu plănuiesc să rag până la 93 de ani.

Dincolo de performanțele vocale neștirbite de trecerea timpului, insist: ești foarte sexy. Ce faci pentru asta?

Am o oarecare tristețe legată de felul în care arăt: mi-ar plăcea să-mi las părul alb. Urăsc să-mi vopsesc părul și mă simt ca într-o închisoare. Să știi că am 46 de ani, iar una dintre campaniile pe care le-aș duce ar fi pentru promovarea dreptului de a îmbătrâni, de a fi lăsat să te bucuri de trecerea timpului. E o tâmpenie să mușamalizezi chestia asta. Nu-i găsesc nici o noimă unui star ca Madonna. Cui îi trebuie o femeie de 60 de ani fără celulită? De ce să n-ai celulită la 60 ani? Poate că la vârsta aia ar fi interesant să expui niște circumvoluțiuni ale creierului care să lase lumea cu gura căscată. Trecerea timpului e extrem de erotică. Vreau să am dibăcia să mă bucur de ea așa cum trebuie.

Crezi că și vârsta de 60 de ani e erotică?

Te rog, caută-mă la 60 de ani și-ți răspund atunci. Iar vizavi de erotism: cred că ceva sau cineva poate fi erotic doar dacă există complicitate. Dacă voi avea parte de complicitate și la 60 de ani, în mod cert va fi foarte erotică.

Și acum ai parte de complicitate?

Nu-i niciodata destulă, dar există. Încă există persoane cărora le face plăcere că m-am mai îngrășat, că m-am mai descărnat, că mă mai doare spatele…

E sadic să găsești plăcere în durerea de spate a altcuiva.

Depinde de durere. Eu nu vorbeam despre lumbago. Mai sunt mici momente în care nu te poți mișca, in timp ce te apleci sa schimbi un scutec, de exemplu.

Revenind la muzică: cum ți-ai format stilul atât de distinctiv?

Habar n-am. Zic și eu ce zice toată lumea: de la doi-trei ani. Apoi, am început să studiez vioara. Că mi s-a explicat că trebuie s-o las mai moale cu cântatul, că nu e un lucru serios. „Apucă-te și tu de un instrument!”

Cine a putut să-ți spună una ca asta?

Un monstru îngrozitor. (Zâmbește.) Tata. În felul lui, avea dreptate. E la îndemână să îmbraci o rochiță drăguță, să înveți niște refrene și să urci pe o scenă. Dar cu atât mai greu ajungi la autenticitate. La sens. Puține cântărețe sunt minunate și consistente la vâste fragede. Chestia asta ține de cum îți parcurgi viața. De cum trăiești și de cum primești ce trăiești.

Și tu cum primești ce trăiești?

Din plin. Pe măsură ce îmbătrânim, ne îndrăgostim mai profund. Totul doare mai intens. Lucrurile ni se întâmplă cu mai multă greutate.

Mie mi se pare că tu te îndrăgosteai profund și în tinerețe, dacă ai ales să te lași de muzică.

Nu de îndrăgosteală a fost vorba, ci de copil. Ți-am zis deja ce cred despre maternitate.

Comparațiile cu Maria Tănase sau cu Amalia Rodriguez te măgulesc sau te deranjează?

E riscant să compari femei. Mai ales dacă-s cântărețe. Dincolo de asta, bineînțeles că mă flatează comparațiile. Mai e și o mare doză de adevăr: nu e întâmplător că eu cânt piesele Mariei Tănase. Ea e un emițător extraordinar. Nu știu dacă aș fi cântat Un țigan avea o casă, dacă aș fi auzit-o în zeci de alte variante. A ei are miez. Contează calea pe care-ți vine o informație. De exemplu, n-am simțit niciodată pornirea să cânt operă.

Poate, dacă ți s-ar fi recomandat…

De parcă eu aș asculta vreodată vreo recomandare.

De  ce?

Pentru că nu pot să fac decât ce decid eu că e bine. Sau ce decid eu că sunt în stare. Dar mi s-ar părea frustrant să mă aservesc unui stil. Nu mă interesează să cânt ca nimeni. Viața e mult prea scurtă, iar eu vreau să cânt ca mine. Dacă apuc să o fac.

Cum ai descoperit bogăția de stiluri muzicale pe care le-ai experimentat neaservit?

Acasă. La noi în casă, toată lumea iubea muzica și toată lumea asculta muzică. Tata era profesor de muzică.

El te-a sprijinit și te-a îndrumat?

Absolut deloc. La început, când m-a auzit cântând, m-a lăsat în pace. Apoi, după ce a văzut că mă înfierbânt, a zis: "Vreau să lași chitara aia din spate și în locul ei să văd o poșetă".

Cum îți menajezi vocea?

Nu beau rece. Și iau Paracetamol. Din când în când suc de lămâie. Atâta tot.

Vocalize faci?

Când eram foarte tânără, făceam. Dar nu știam că sunt vocalize. Pur și simplu, mă jucam cu vocea. Acum, n-am unde și n-am când. Fac mai mult vocalize mintale. Cânt în gând.

Ai făcut Filologie. Tatăl tău te-a obligat să faci o facultate serioasă?

Nu m-a obligat nimeni la nimic. Am avut părinți minunați. Au fost doar îngrijorați când s-au prins că s-ar putea să nu fiu un model de fată care termină facultatea, își ia repartiția și se mărită cu un inginer la țară,  pune niște bani deoparte și trăiește fericită. Orice părinte își dorește ca al lui copil să fie fericit in cel mai simplu mod cu putinta și încearcă să-l îndrume spre un model de succes. Posibil, unul văzut în jur.

Tu ce le dorești copiilor tăi?

Să fie fericiți așa cum cred ei de cuviință.

Cum a fost să te reapuci de muzică după acea pauză de șapte ani?

N-am știut că mă reapuc. Am zis: „Măi, frate, hai să fac câteva cântări, să văd cum e!”. Era 1999 spre 2000. Eram redactor la o revistă, așa cum ești tu acum. Am dat două telefoane la singurele cluburi pe care le știam: la Voicu Rădescu, în Green Hours, și la Călin Husar, în Lăptărie. Am zis: „Sunt Maria Răducanu, mă mai știți?”. „Da, normal.” „Vreau să cânt și eu în următoarele zile la club, se poate?” „Da.” Și i-am sunat pe Vlaicu Golcea și pe Sorin Romanescu, pe care-i știam. Pe Vlaicu din ‚94, pe Romanescu din ‚88, la un festival studențesc. Le-am zis: „Băi, vreau să cântăm împreună!” „Hai!” Și de la acele două cântări, a renăscut tot. Mi-am dat demisia din jobul de redactor. Habar n-aveam oricum de nimic. Și mai era o problemă: la început, nu vedeam nici o legătură între cântat și a primi bani la sfârșit.

Pe bune?

Nu concepeam să primesc bani pe cântat și să trăiesc din asta. La 20 de ani, când mergeam la festivaluri și concursuri studențești, toate pe gratis, veneau propuneri de genul: nu vrei să cântăm jazzurile astea pe care le cânți tu în cârciuma cutare, în fiecare sâmbătă? O să câștigăm atât. Iar eu răspundeam:  sper să cânt toată viața și să nu iau niciodată nici un ban, pe nici o cântare. Mi se părea macabru să fiu plătită pentru cântat. Na, in civilizatiile antice , în societățile alea antice, artistul trăia în mega belșug, ca un răsfățat al societății.

Ți-ai dori asta?

M-ar ajuta pentru o vreme, să-mi pun în practică mai frumos micile proiecte muzicale.

Și totuși, dacă refuzai banii de cântat, din ce trăiai?

Din joburi. Nu m-au ajutat părinții, că n-aveau cu ce. Am lucrat la Cinematecă, am fost și suplinitoare de limba franceză, am făcut și secretariat la o firmă de import-export, am dat și meditații, am vândut salam în Piața Norilor vreo jumătate de lună. N-am rezistat mai mult. Găsisem anunț: „Angajăm vânzătoare de mezeluri, băcănie lux Piața Norilor”. M-am întreținut. Nu e nimic mai firesc, tânăr fiind, si familist, si parinte, decât să-ți asiguri existența.

Și când ai început să accepți banii pe cântat?

M-am prins că a cânta minunat este un lucru mai valoros decât multe servicii de care are parte societatea. Și te întrebi de ce în atâtea meserii doldora de impostori nu se pune problema traiului sub limita subzistenței. Te întrebi de ce nu devine comunitatea conștientă că arta ii este vitala, ca trebuie prețuită și ajutată, răspândită, popularizată.

Nu crezi că și această frondă a jazzului românesc, de a sfida trenduri, a nu frecventa televiziuni, a nu căuta sponsori, a nu se mula pe gusturile publicului, are o parte din vină? Ai vreun videoclip?

Am unul, făcut în 2002. Iar cu sponsorii… se pare că i-am avut fără să știu. Au mai dat oameni mâna cu mine și mi-au zis că mi-au sponsorizat albume, deși nu primisem nici un ban de la ei. Dar știi care-i paradoxul trist? Într-adevăr, a nu te îmbrăca frumos e ca un fel de a bate obrazul omenirii că nu haina-l face pe om și există lucruri mai importante. Pe de altă parte, orice gen care se închide în el însuși cu autosuficiență există degeaba. Marii muzicieni de jazz a căror extravaganță maximă era să poarte costum și cămașă albă când se urcau pe scenă și făceau solouri de saxofon de câte o jumătate de oră erau extrem de carismatici. Cu toată sofisticarea muzicii lor, vrăjeau publicul. Lipsa de carismă a unui muzician de jazz, fie și el unul genial, vine dintr-un blocaj. O intelectualizare exagerată, care e un dușman al artei.

Asta o spui tu, care ești o intelectuală?

Sper sincer că nu sunt. Sper că am scăpat la mustață de chestia asta. Și mi s-au pus diverse etichete. De exemplu, pe când era fiică-mea elevă, vine într-o zi la mine: „Mamă, tu ești feministă?” „Nu, de ce?” „Că m-au întrebat colegele la școală.” „Nu, mămică, nu-s feministă. Vreau doar să avem din ce să plătim întreținerea și să mâncăm.” Asta e, n-aveam nici un iubit de care să știe oamenii și ieșeam cu prietenele mele la cârciumă, de unde mă întorceam dimineața cu ciorapii rupți, pentru că dansam desculțe, cu pantofii-n mână. „Atunci de ce nu e căsătorită, de ce nu e cu cineva de care să știe toată lumea?” „Și tu ce-ai răspuns?” am întrebat-o. „Am zis că ești foarte romantică și foarte selectivă”. Și mi-a mai zis: „Când vorbesc cu tine despre bărbați, îmi dau seama că ești ca o fetiță. Mi-e frică să vorbesc cu tine, mă apucă spaima.”

Ai avut atâtea colaborări cu muzicieni mari de peste hotare. Ești printre puținii artiști români valabili oriunde în lume. Cum te-ai impus?

Să fim serioși, nu e chiar așa. E adevărat că dincolo de aspectele atipice ale demersului meu de cântăreață în spațiul și timpul dat, reușesc să ating cumva ascultătorul. Prin albume și prin ochii celor care apucă să mă vadă cântând măcar o dată, aici sau peste hotare. Dar nu e o carieră à la lettre.

Dintre destinațiile în care ai cântat, care e preferata ta?

Preferată ca și carte poștală, că n-am un loc preferat de cântat. Îmi doresc să mă întorc în Africa.

Ce ți-a plăcut în Africa?

E ca și cum m-ai întreba ce mi-a plăcut la New York, unde am mers de câteva ori și voi mai merge, numai sănătate să fie. La Paris, poți să spui ce-ți place. Dar în New York, când te plimbi prin oraș, te învăluie și te înnebunește o stare greu de descris. Eram cu colegul meu Krister Jonsson, din Suedia, care  a făcut Conservatorul în New York. Zic: „Frate, ce frumos e aici! Culmea e că n-aș putea să explic de ce e frumos. Ce-mi place?” Iar Krister zice: „Da, așa e. Nu știi de ce îți place.” Ce să fie frumos? Niște străzi și niște zgârie-nori. Nu știi ce anume te seduce, dar ești topit. Așa și cu Africa.

Îmi doresc să ajung și în India. În 2004, fusesem programată la un festival, în New Delhi parcă, unde ar fi cântat și Ravi Shankar, în aceeași zi. În ultimul moment, în Paris, când așteptam biletul, m-a sunat Sorin Romanescu, cu care trebuia să cânt, mi-a spus ca nu mai vine. Nu-i plăcuse nu știu ce, în contract. Eu, în 2004, nu-mi imaginam că mă pot duce acolo, să cânt singură. A fost o mare greșeală. Uite, acum m-aș duce și pe Planeta Marte să cânt cu o orchestră de brusturi, dacă ar descoperi marțienii că le place polifonia brusturică.