ADA SOLOMON este cel mai in voga producator roman de film. Recentul premiu de la Berlinala – Ursul de Aur pentru “Pozitia copilului” (regia: Calin Netzer, scenariu: Razvan Radulescu) – confirma afirmatia cu prisosinta. Intr-un interviu acordat Lorenei Lupu pentru revista TABU, editia de aprilie, ADA SOLOMON face o serie de dezvaluiri imprevizibile:
TABU: Cum ai trecut de la inginerie la film?
ADA SOLOMON: În anul III de facultate, a venit Revoluţia. Înainte, eram studenţi la zi şi nu aveam voie să lucrăm. Era interzis să câştigi bani, câtă vreme statul plătea pentru tine să îţi faci studiile. Da, şcoala era gratis, dar un tânăr are nevoie de bani şi pentru altele. Cât să te ţină părinţii? Am luat primul anunţ de la radio, de agenţi publicitari pentru Târgul Internaţional Bucureşti, la o mică firmă privată. M-am dus temporar o dată, m-am dus temporar a doua oară, apoi m-au angajat. Apoi, am mai făcut câteva târguri. A fost o şcoală extrem de bună pentru mine ca producător. Întâlneam parteneri din toată lumea, puteam negocia şi puteam purta discuţii prin care să conving că propun lucruri valoroase şi că are sens să cumpere. Apoi, am trecut la o agenţie de imobiliare, care se ocupa şi de publicitate – în stilul firmelor de la începutul anilor 90, care făceau de toate. Cu ăştia, m-am dus să negociez un contract de transfer de minute de publicitate pe televiziune, preluate de la trustul Expres. Am avut o întâlnire şi o negociere memorabilă cu Cornel Nistorescu. Eram în 92, aveam 24 de ani; el era deja o personalitate. A jucat jocul ăsta cu mine până la capăt, apoi a zis: „Îţi dau contractul ăsta cum îl vrei tu; dar îţi depui demisia şi vii şi lucrezi cu mine”. Aşa a început experienţa mea de agenţie de publicitate, care a durat un an şi jumătate. Pe atunci, agenţia însemna trei oameni, care făceau şi creaţie, şi media planning, şi vânzări, şi PR. La plecarea mea, erau treizeci de oameni. Aşa erau vremurile. Am avut un noroc extraordinar să mă formez în perioada aia. Învăţam dându-ne cu capul de pragul de sus şi ştiam ce să nu facem a doua oară. A fost o şcoală foarte practică. Când am plecat, aveam două propuneri: să lucrez la filiala unei agenţii multinaţionale care tocmai se aşeza în România şi o propunere din partea partenerilor noştri pe producţie audio-video, Domino – Mihai Cociaşu şi Cristian Comeagă. Aveau nevoie de încă un om în companie. Am ales asta. Era mult mai aproape de ceea ce-mi doream să fac, iar oamenii de acolo vorbeau aceeaşi limbă cu mine. Acolo am crescut fantastic, înconjurată de oameni pasionaţi de cinema. Primul film la care am lucrat ca director de producţie a fost “Asfalt tango” al lui Nae Caranfil. Nae şi-a scris parte din scenarii pe biroul de lângă mine. Ne întreba din când în când dacă o replică sună bine. Era un tip cu spirit, o sursă de bună dispoziţie la birou. De la operatorul Constantin Chelba pot spune că am învăţat istoria povestită a cinema-ului. Am lucrat cu Ovidiu Bose-Paştina – care mă tachina fără încetare, dar cu drag, ştiind că am replică, cu Mircea Veroiu, cu Vivi Drăgan Vasile, care a creat, prin intermediul Fundaţiei Arte Vizuale, o acea şcoală de tinere talente unde am interacţionat cu studenţi talentaţi, dornici să facă experimente vizuale: Hanno Höfer, Cristian Mungiu, Tudor Giurgiu, Radu Muntean, Titus Muntean, Alex Maftei, Radu Igazsag. Şi, desigur, Alecu Solomon.
…CONTINUAREA interviului numai in TABU, editia de aprilie, acum la toate punctele de distributie a presei!
