În timp ce priveam filmul ăsta, care vorbea despre sărăcie extremă cauzată de politica de stânga şi apariţia miraculoasă a unui leader puternic, de dreapta, care să-şi asume responsabilitatea unor măsuri radicale, luată ferm şi fără concesii, am avut senzaţia aceea de copil care ascultă basme cu Ştefan cel Mare şi Sfânt. Adică, într-un prezent mizer, spunem poveşti care să sugereze nevoia noastră de a fi ridicaţi din mocirlă cu sceptrul falnic al unui conducător născut, nu făcut, apt să ia decizii în locul nostru şi nepurtător de pantaloni maro. Şi, da, mare parte din film este despre forţa persuasivă a lui Margaret Thatcher care, cu o singură privire inteligentă, alungă argentinienii cotropitori care invadează Insulele Falkland şi face ordine în regat.
Şi avem şi tema bătrâneţii degradante, care să contrapuncteze gloria trecutului. Ironia soartei: Femeia care spune: “Una dintre problemele epocii noastre este că suntem guvernaţi de oameni pe care-i interesează mai mult sentimentele şi mai puţin gândurile şi ideile” suferă de Alzheimer, boala care îi macină taman creierul, organul responsabil cu producţia de idei şi gânduri. Pe scurt, conceptul filmului The Iron Lady mi s-a părut destul de expozitiv şi lipsit de subtilitate.
Ceea ce, însă, mi-a plăcut la nebunie, a fost modul de transpunere artistică al acestui concept. Alternanţa planurilor realitate – halucinaţie, trecut – prezent, glorie – prăbuşire dă valoare, consistenţă şi complexitate filmului. Mare parte din tensiunea dramatică, din tentele comice inerente şi din farmecul poveştii este dată de apariţiile succesive, reale sau imaginare ale lui Denis Thatcher, soţul lui Margaret (interpretat magistral, cu tandreţe şi discreţie, de Jim Broadbent, care mi-a plăcut chiar mai mult decât Meryl Streep, poate pentru că mă aşteptam ca Streep să fie genială şi demnă de Oscar, iar despre Broadbent n-a zis nimeni nimic, deci l-am descoperit singură. Desigur, prin asta nu vreau să spun că nu e uluitor modul în care evoluează Streep de la nevastă cochetă de suburbie la vajnic leader de turmă, apoi la bătrânică înduioşător de fragilă. Ba este. Ea mi-a satisfăcut aşteptările, Broadbent le-a depăşit.)
Pe scurt: The Iron Lady, ca film politic, mi s-a părut modest. The Iron Lady, ca tablou al unei boli mintale, mi s-a părut însă excepţional, atent construit şi plin de sensibilitate.
1 comentariu