Dupa ce ai vazut macar unul din filmele sale, sa il vezi pe Alejandro Gonzalez Innaritu zambind intr-o fotografie sau intr-un interviu poate veni ca un soc. Patru la numar, incepand cu Amores Perros, trecand prin 21grams, Babel, si terminand cu Biutiful, peliculele lui Innaritu imping drama pana la limita suportabilitatii, fiind mai generoase in ale tristetii decat viata insasi.
Innaritu functioneaza pe principiul inflatiei : de personaje , de povesti, de drame. Totul e la superlativ – mai putin, poate, diversitatea tonurilor – lasand spectatorul la final intr-o mare de mila din care iese intreg doar daca e nesimtit sau bine antrenat. Biutiful confirma regula, dar pana la un punct.
Uxbal / Javier Bardem marcheaza diferenta principala dintre acesta si restul filmelor lui Innaritu. Uxbal este Personajul, Eroul, nu unul din multimea de nenorociti ai acestei lumi. Regizorul-scenarist reuseste, printr-un efort nu tocmai consecvent, sa se concentreze pe povestea unui singur individ, derapajele in alte directii narative fiind minime. Uxbal este insa un om-orchestra, complexitatea sa tinand locul unui Babel de personaje. Tata a doi copii, sotul unei femeiusti bipolare, frate de intreprinzator dubios, o combinatie paguboasa de antreprenor si filantrop, bolnav incurabil si mediu, Uxbal necesita abilitatea si talentul unui actor ca Javier Bardem pentru a nu lasa cusaturile zdravene sa se vada. Si, desi pare incredibil dupa insiruirea de mai sus, nu se vad. Uxbal este un personaj plauzibil, coerent, un om cu care mergi tot drumul. Implicarea retinuta a lui Javier Bardem lasa loc spectatorului sa gandeasca, sa inteleaga, sa respire.
Insulele de fericire, de frumos, sunt putine in Biutiful. Secventa mesei, a inghetatei topite linse de pe degete de copiii si sotia lui Uxbal, rasetele si veselia acelui moment dau iluzia unei vieti posibile pe fundalul unei Barcelone mancate de saracie, jeg si mucegai. Ceea ce tine de Uxbal si de familia sa mica (Hanaa Bouchaib, Guillermo Estrella, Maricel Alvarez) este atent urmarit, credibil si se constituie in partea cea mai valoroasa a filmului.
Din pacate Innaritu nu poate abandona integral directia setata in primele sale filme.
La nivel de personaj, senegalezii traficanti de droguri si viitori deportati, chinezii homosexuali si exploatatori de alti chinezi amarati, traind in beciuri, politistii corupti si insensibili, oamenii handicapati de pierderea celor apropiati, vechile cunostinte de prin cluburi decadente ( trecutul de DJ al lui Innaritu isi revedica partea in toate filmele sale) constituie familia mare a lui Uxbal, resorturile care intind personajul pana la punctul de rupere. Prin aportul acestora filmul devine lung si cateodata derapeaza in secundar sau chiar in inutil ( secventa crimei pasionale chinezesti este necesara ca o cutie de alifie de aceeasi provenienta).
Unei deja foarte dense structuri narative orizontale i se adauga pe verticala si un plan in care povestea isi abandoneaza realismul – Uxbal evadeaza intr-un spatiu al inconstientului, al viziunilor, al intalnirilor. Tratat de regizor si de directorul de imagine, Rodrigo Prieto, in alta cheie, epurata de mizerabilismul restului, acest spatiu forteaza o senzatie de impacarea reusind in schimb sa accentueze, neintentional, nota de horror si discursul thanatofobic al filmului.
Desi Innaritu afirma ca linistea este ceea ce prevaleaza in finalul lui Biutiful, senzatia de sufocare din mila pentru toti si toate este cea care bantuie serios spectatorul. De revazut
2 comentarii