Miercuri, 4 iunie:
Dimineață, ora 6: Cluj-Napoca, orașul ce găzduiește de 7 ani încoace TIFF-ul, pare nelocuit. Culori calde pe clădiri vechi. Miros de covrigi proaspeți de la o brutărie ce se deschide abia peste jumătate de oră.
Prânz: Lacul Tahoe, la cinema Republica. Același univers al adolescenței, ca-n primul film al regizorului Fernando Eimbcke, Temporada de patos. Viața unui băiat orfan pare să fie un castel de nisip ce nu reușește, din cauza valurilor, să capete o formă. Candid și fragil. Seara: Delta, la Teatrul Național. Premiat la Cannes cu premiul FIPRESCI, Delta are o forță de seducție ce te ține nemișcat în scaun preț de o oră și jumătate, hipnotizat de imaginea superbă și de jocul intens al actorilor.
Fug la final spre alt film, Shakespeare colț cu Victor Hugo. Intrat în sală, sunt fascinat de o doamnă bătrână, elegantă și fantastic de frumoasă care povestește despre un tânăr excentric. Din cauza oboselii, adorm puțin și promit să revin în altă zi, la același film și la aceeași doamnă. După câteva cafele mici reintru la cinema pentru a vedea un film haios, lejer, cu un umor negru irezistibil: Dintotdeauna mi-am dorit să fiu un gangster. Nu e genul de film care să schimbe istoria cinematografiei, dar e suficient de tare încât să-ți dorești să-l fi făcut tu, doar pentru a da pe spate orice tipă cool din oraș.
Noaptea: După multe căutări, găsim un loc pentru a ne testa puțin limitele și pentru a ne pregăti „accesoriul“ șic al Festivalului: cearcănele. Ringul de dans e alegerea perfectă.
joi, 5 iunie
Prânz: O șuetă pe terasa Republicii cu Corneliu Porumboiu. Glumim pe seama vanității unor autori care țin să epateze cu referințele lor la Bergman și Cassavetes.
Seara: Încep în forță cu În fiecare zi e duminică. Realizat după un caz real, filmul are nerv, stare, știe să-și construiască migălos personajele până într-un punct (momentul crimei), după care simți că nu mai are rost. Cadrele lungi, cu un tânăr privind în gol dintr-o celulă de închisoare, nu fac filmul mai interesant, ci doar pretențios și plictisitor. Continui cu Viva, o satiră la adresa boemiei anilor ’60-’70 din America. Prin boemie neînțelegându-se nimic altceva decât bisexualitate, orgii, nudism, droguri. Un cocktail exploziv.
Noaptea: Pentru că tot am pomenit de cocktail adineauri, nu ratez petrecerea HBO din Diesel unde dansez în draci. Sunt fotografiat de nepoata acelei doamne bătrâne din filmul Shakespeare colț cu Victor Hugo. Yulene Olaizola, regizoarea, îmi spune că îi plac românii care dansează „chill”, cu mâinile în față.
vineri, 6 iunie
Dimineața: Cu ochii roșii, merg la „matineu” la cinema doar pentru a revedea câteva scurtmetraje românești. O zi bună de plajă, al lui Bogdan Mustață, mă fascinează ca prima oară.
Prânz: După aceleași cafele mici, mă duc să văd Caramel, la Teatrul Național. Un univers asemănător cu al filmelor lui Almodovar: aceeași exuberanță a vieții trăite cu patos, aceeași tristețe dezarmantă, aceeași bucurie molipsitoare. Toate femeile din acest film, absolut toate, m-au făcut să lăcrimez. Sună patetic, dar nu mi-e rușine să recunosc că m-am gândit la ele și după terminarea filmului. Îmi doream mult de tot să le știu fericite, chiar dacă erau doar niște personaje fictive.
Seara: Reintru, pentru a doua oară, la Shakespeare colț cu Victor Hugo, să o revăd pe doamna care-mi povestise cu două zile înainte despre acel tânăr excentric. Revelația Festivalului, acest documentar e un thriller ascuns sub mărturia afectivă a unei bătrâne cochete, proprietara unui imobil, despre un chiriaș ușor geniu, ușor schizofrenic și ușor criminal. Un film rafinat la care te simți sedus iremediabil și în care adevărul e un amănunt insignifiant. Magnific.
Mă reîntorc la Teatrul Național pentru a viziona Megatron și Boogie, ambele venite direct de la Cannes. Primul e atașant și bine realizat. Boogie atacă unul dintre subiectele tabu din cinematografia românească, cel al relațiilor de cuplu. E unul dintre puținele filme intimiste românești, cu un scenariu excepțional, cu interpretări fără cusur (un plus pentru Dragoș Bucur). Natural, fără pretenții false și sensuri absconse, Boogie e un film foarte bun. Datorită disconfortului fizic (a se înțelege oboseala care te face să leșini), mă hotărăsc să mă duc la culcare.
sâmbătă, 7 iunie
Dimineața: Recuperez Podul de flori. Scurt: tulburător. Am nevoie urgent de acele cafele mici și mă simt bine într-un oraș unde la fiecare colț de stradă e un afiș cu Catherine Deneuve.
Seara: Nu ratez proiecția specială dedicată actriței franceze: Vremuri schimbătoare, în regia lui Andrei Techine. Din nefericire, filmul mă prinde tocmai spre final, când trebuie să plec pentru a prinde Gala de închidere. Curiozitatea mă face să-l întreb mai târziu pe Răzvan Penescu (www.liternet.ro) despre finalul filmului și, povestit, mi se pare neverosimil de frumos. La Gală mă bucur pentru mai toți și toate. Premiile mi se par fair acordate, iar când Yulene Olaizola câștigă Trofeul Transilvania pentru Shakespeare colț cu Victor Hugo, sar din scaun de fericire. M-am gândit o clipă că poate arătându-i premiul înmânat de celebra Catherine Deneuve, bunica ei sceptică va crede în cele din urmă că acest film e unul „pe bune”.
Noaptea: Fug la proiecția în aer liber a filmului Elevator. Făcut cu mult, mult nerv, angoasant și claustrofob, Elevator e un film pentru cei care vor un cinema provocator, nu unul călduț și cuminte. Un film pentru cei care fac diferența dintre o trupă punk și o orchestră vocal-instrumentală, de muzică „ușoară”.
duminică, 8 iunie
Cândva, pe la amiază: La gară, îmi dau seama cu surprindere că biletul de tren cumpărat de la agenție e greșit. În loc de Cluj Napoca-București, am taman invers. Pentru moment, aș putea crede că e un semn să rămân în patria TIFF-ului. Dar cearcănele mele vor acasă și schimb biletul. Mulțumesc TIFF.