Home > Agenda > eveniment > Cum să te ratezi ca dramaturg în România sau Naşterea lui Bucharest Fringe

Cum să te ratezi ca dramaturg în România sau Naşterea lui Bucharest Fringe

Pe Radu Popescu îl ştiam ca managerului Teatrului Independent Apropo (suntem Friends pe Facebook şi mă spamează regulat cu invitaţii la spectacole) şi ca regizorul unui graţios spectacol de la Teatrul Godot, Flori, fete, filme sau băieţi. Între timp, s-a apucat de misiuni mai măreţe: primul festival de teatru independent din Bucureşti. Într-o  seară, în timp ce-mi preparam o omletă, am stat să discut cu el pe Facebook despre viaţă, artă şi alţi demoni. Evident, am ars omleta, am dat o cafea  în foc, a trebuit să-mi renovez bucătăria şi am mâncat pizza comandată de pe net – pentru că Radu e un foarte bun povestitor. Vă urez să încercaţi cum e să speli aragazul cu o mână şi să tastezi intens cu cealaltă.

TABU: Se pare că Fringe-urile sunt the new must-have în teatru. Fiecare  oraş mare din România şi-a tras câte unul. Ce te mână pe tine în luptă?

RADU POPESCU: Bine, noi suntem la ediţia a treia. Numai că festivalul nostru s-a chemat iniţial Maraton. Fringe se numeşte abia de anul trecut – şi am avut ceva discuţii pe tema asta.

De ce?

Istoric, termenul înseamnă ceva în afara teatrului obişnuit. Experiment. Or, noi nu prea facem experiment, deşi eu, unul, mi-aş dori acest lucru. Anul ăsta ne-am fi dorit să aducem nişte experimente din afară, dar nu se va putea. La noi, „fringe” înseamnă teatru independent.

Noi, adică tu şi mai cine?

Sunt relativ singur în chestia asta. Am doar colaboratori periodici şi nişte colegi de ONG care se implică doar când pot.

Ce planuri ai pentru ediţia de anul ăsta?

Evident, să promovez teatrul independent ca mişcare şi promovarea spaţiilor alternative. În plus, vreau să trecem de la un festival mare, la care a  predominat cantitatea – mă refer la ediţia de anul trecut, care a venit după o pauză de doi ani – la unul cât mai reprezentativ din punct de  vedere calitativ. Iar prin ideea de calitate, nu înţeleg doar spectacolele cu nume de top, cum se întâmplă, de exemplu, la Undercloud. Cred că şi un spectacol independent bun, cu actori tineri şi necunoscuţi, poate deveni un succes comercial, în oarecare măsură.

Cum v-a venit ideea Maratonului?

Sincer, prima ediţie şi realizarea ei au fost destul de penibile. Aveam un spaţiu destul de impropriu la Sala Dalles, unde speram să facem teatru. Am jucat de câteva ori acolo şi, deşi era centru, lumea venea destul de greu. Ne-am gândit cum să-l promovăm. Aşa a apărut ideea Maratonului. După aia, toţi s-au apucat de Maratoane şi Fringe-uri.

Aveai deja un teatru independent?

Aveam o asociaţie. Făcusem puţine spectacole şi aveam multe proiecte începute şi neterminate din lipsă de spaţiu. Acum pare ciudat, dar în perioada aia nu erau spaţii pentru independenţi. Am găsit această mică deschidere la Dalles, unde ne-am mutat cu spectacolul nostru “de rezistenţă” – Flori, filme, fete sau băieţi – care se joacă şi acum în Godot.  Atunci a apărut prima dată sintagma “Teatrul Apropo” şi ne-am gândit să facem micul festival independent. L-am făcut cu intrare liberă şi donaţii. S-a înscris şi a jucat cine a vrut.

Dar meseria ta de bază care e? Regia de teatru?

Cine mai ştie? 😛 Am făcut întâi medicina. Pe urmă, regia de teatru. Am absolvit-o în 2007, după care am făcut un master de dramaturgie până în 2009. Între timp, am avut şi eu joburi, ca toată lumea, şi am făcut puţine spectacole. Cumva, de anul trecut, lucrurile au început să se întâmple cu o frecvenţă mai mare. Am prins primul contract profesionist într-un teatru de stat, ca regizor. Dar m-am gândit mai bine. Cred că, la bază, sunt dramaturg. Acolo simt că am aportul cel mai important. Şi, cumva, e şi cea mai veche meserie a mea. Am un text pe care l-am scris prin 1993, pe la 17 ani. În 1996, a fost nominalizat la Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului. Neoficial, toată lumea a spus că textul meu trebuia să câştige. A fost premiat Dumitru Solomon. Apropo de discuţia noastră de aseară,  despre promovare:  nu am ştiut niciodată cum să fac asta. În 1996, când am avut noroc că UNITEXT a scos (singura dată) şi volum cu piesele nominalizate, Marian Popescu, care era directorul editurii şi conducea concursul, mi-a propus să vin cu vreo 200 de euro că îi mai rămăseseră nişte bani şi voia să mă publice în volum.

Şi? Ai venit?

N-am ştiut ce să fac cu informaţia asta. Mi s-a părut aiurea să vin eu cu bani şi am zis pas. Imediat după, a publicat volumul unui debutant. Acel debutant se numea Vlad Zografi. A ajuns pe loc mare dramaturg.

La incredibilul preţ de numai 200 de euro! Superofertă, right?

Mă rog, astea-s istorii foarte, foarte vechi. Am multe poveşti despre cum poţi să te ratezi ca dramaturg în România. Practic, am ajuns să fac regie de teatru nutrind convingerea că, dacă nu mă montez singur, n-o s-o facă nimeni.

Şi cum poţi să te ratezi ca dramaturg, în România?

În 2001, mi-am publicat pe cheltuială proprie un volum cu 4 piese. Bine, pe atunci foloseam un pseudonim la care, între timp, am renunţat: Radu Andrei Hora. Una a fost nominalizată la UNITER, una a fost montată mai târziu la Teatrul Radiofonic, pe una mă bate gândul s-o montez acum – mi-au venit brusc, nu ştiu cum, nişte idei. Iar a patra e proastă. Proastă rău. Ei, imaginează-ţi că textele astea există în TOATE micile biblioteci din secretariatele literare ale tuturor teatrelor mari din Bucureşti. Nimeni nu le-a deschis niciodată. Cu excepţia unei fete, care era secretar literar la Comedie. Ei i-au plăcut foarte mult. A scris un articol de mai multe pagini, care a fost la cinci milimetri să fie publicat în Observator Cultural. Nu s-a putut. A vrut să scrie un fel de lucrare la teatrologie despre textele mele. nu s-a putut. După care, s-a lăsat de teatru şi de salariul mizerabil de secretar literar. Nu mai ştiu nimic de ea, dar cred că lucrează pe la o editură.O  cheamă Claudia Nedelcu. În 2003, când am dat medicina pe teatru şi am intrat la regie, pe loc cu taxă, am dat volumul profesorilor mei. Nici unul nu mi-a dat nici un feedback! În afară de DOAMNA Cătălina Buzoianu, căreia i-a plăcut foarte mult unul din texte, intitulat Aix Nebunul. Pe vremea aia, dumneaei era director artistic la Radio, cred. Textul s-a montat acolo, în regia lui Mihai Lungeanu, cu Marius Bodochi. După care, tot domnul Lungeanu mi-a montat şi un text de teatru pentru copii, o adaptare după un basm din O mie şi una de nopţi, Papucii lui Abu Cassem. Apoi,mi-a montat „experimental” un text scris în colaborare cu o colegă regizoare, Picnic, o poveste bazată pe fapte reale din războiul din Cecenia. Apoi, doamna Buzoianu a propus Aix Nebunul la Comedie – să îl monteze ea! Mihăiţă a citit textul şi m-a sunat. Mi-a spus timp de cinci minute la telefon ce text genial am scris, deşi nu ne cunoşteam.  După care, mi-a propus să uit de doamna Buzoianu, pentru că el se gândeşte că trebuie un regizor cu …testicule pentru textul ăla.  A zis că vrea să-l propună lui Tocilescu, lui Ducu Darie şi lui Bocsardi Laszlo. Eu am zis DA, normal. Nici unul dintre ei nu a fost interesat, iar proiectul nu a mai fost realizat niciodată.

Dumnezeu nu bate cu parul, just? :))

(Zâmbeşte) Iar pe Mihăiţă, dacă îl întrebi acum (că l-am cunoscut în calitate de regizor şi am fost atât de fraier încât să nu-i aduc aminte) nu cred că mai ştie nimic. De fapt, e problema unui sistem.

Şi ce ai făcut?

După cum am zis, în 2007 am terminat regia şi am dat la dramaturgie. Dar profesorul meu nu avea vreo simpatie pentru mine. Aşa că mi-am făcut, nepromovat în nici un fel în facultate, un spectacol-lectură pe textul de absolvire.

De ce nu te plăcea profesorul tău?

Nu ştiu dacă era doar o chestie de temperament sau faptul că nu marşam la ideile lui de stânga. De fapt, nu făceam nici un fel de politică. Pur şi simplu, nu îmi place teatrul social. Nu că nu l-aş face, dar nu mi s-a dat ocazia. Cam în zona asta au fost problemele. Deşi un profesor n-ar trebui să lase ca propriile convingeri să determine gradul de interacţiune şi de implicare faţă de studenţi, nu? La Universitate, se presupune că ar trebui să ni se ofere instrumentele de a gândi cu propriul creier. Mă rog! În 2009, am făcut spectacol lectură la Teatrul Foarte Mic. Nici o persoană din conducere nu a venit. Nici una dintre secretarele literare măcar. Deşi una dintre ele mă propusese acolo după ce văzuse spectacolul meu de licenţă. În 2010, după prima ediţie de Maraton, am făcut la Dalles o stagiune Teatrul Apropo, cu o parte din spectacolele din Festival (ăsta a fost şi “premiul” pentru cei care au jucat atunci gratis). Şi am reuşit, în condiţii foarte grele, să scoatem o premieră la sfârşitul lunii octombrie, cu Testament,  text scris si regizat de mine, nominalizat la Irish Embassy Award For Emerging Romanian Playwright, în 2011.

La Dalles te-ai dus după deziluzia de la Foarte Mic?

N-a fost o deziluzie. În general, nu sunt mari deziluzii, pentru că nu sunt refuzuri clare. Se “poartă vorbe” până când – dacă eşti mai insistent şi mai cunoscut, sau cu pile, sau cu mai ştiu eu ce mijloace – eşti acceptat. Dacă nu – se poartă vorbe până când uită toată lumea de tine şi despre ce a fost vorba iniţial. La TFM, lectura a fost foarte bine primită de către public, iar unii colegi actori mă întreabă şi acum când şi dacă îl montez. La Dalles am ajuns întâmplător, căutând o casă nouă pentru spectacolul nostru Flori, fete…, licenţa mea, spectacol de succes la Green Hours. Am avut mici conflicte cu Voicu, patronul, şi am plecat. În toamna lui 2009, am jucat experimental prima dată la Dalles R’Evolution,  o cafenea în spaţiul de la Sala Dalles. A fost foarte bine. Ei aveau în spate promovarea de la Diverta şi am decis să facem o chestie pe termen lung. Între toamna lui 2009 şi primăvara lui 2010, am jucat acolo o dată pe lună. Apoi am crezut că putem, împreună cu ei, să o “comitem” mai des. Ne-am apucat de ideea cu Teatrul Apropo şi cu Maratonul. Pe acesta l-am făcut în septembrie 2010. Au fost trei zile de weekend, în care s-au jucat 15 spectacole, de la cinci după-amiaza la unu noaptea, în trei spaţii alternative ale Universităţii Dalles.

Iar foloseşti pluralul. :)) Alţi colaboratori periodici?

Eram cu colegii mei din Asociaţie, care jucau, unii, şi în spectacol. Mă refer la Alec Secăreanu, Cristina Găvruş şi Ionuţ Grama. Mai erau şi câţiva voluntari. Am muncit ca nebunii şi a fost extraordinar de frumos. Lumea a dat buluc, că, na, era gratis. Am avut un milion de postări pe Internet. Apoi, am făcut stagiunea. Nu a mai fost aşa mare entuziasm. Poate pentru că era cu bilete.

Dar, din noiembrie 2010, a urmat nu ştiu ce expoziţie, apoi diverse alte evenimente, şi n-am mai putut intra în spaţiul de la Dalles. Am renunţat definitiv la idee. Oricum, era greu să montezi, respectiv să demontezi de fiecare dată un teatru. Aşa că, în 2011, am avut o nouă tentativă de a găsi un spaţiu. M-am asociat cu altcineva şi am pierdut împreună nişte mii de euro degeaba. Am rămas în buzunar cu încă nişte proiecte începute. În 2012, în cu totul alt context, am reuşit să iau spaţiul pe care-l gestionez acum sub titulatura de Teatrul Apropo. În acelaşi an, am făcut ediţia a doua a Maratonului. De data asta, a fost boierie.

Şi în 2011?

În 2011, n-am avut bani pentru asta.

Bun. În ce sens boierie, în 2012?

Am luat bani de la UNITER (ei au fost motorul, deşi banii de la ei au fost foarte puţini), de la AFCN şi de la ARCUB. Am avut 42 de producţii selecţionate din 97 înscrise. Şi încă vreo cinci pe care le-aş fi luat eu în calcul, dacă s-ar fi înscris. Practic, asta e motivaţia festivalului: promovarea teatrului independent ca mişcare, delimitată de teatrul de stat. De asta vreau să cresc calitatea şi să păstrez ideea de premii. Mai ales că se tot discută faptul că, nici la UNITER şi nici la Festivalul Naţional de Teatru, nu se iau în calcul suficient de mult producţiile independente. Clar, e o diferenţă de mijloace. Dar, dincolo de acest nivel, comparaţia nu e întotdeauna în favoarea teatrului de stat. Dimpotrivă. Anul trecut, principalii beneficiari al festivalului au fost spaţiile independente unde se joacă teatru. A venit enorm de multă lume care nu ştia unde sunt şi ce fac.

De ce s-a trecut de la Maraton la Fringe?

Îmi doresc să văd spectacole „altfel”. Am zis că, dacă bag chestia asta, va fi un impuls, cândva, pentru independenţi, să facă lucrurile altfel. Nu doar comedioare de care „să se râdă” lumea, ca la Godot. Cu toate că şi eu o să scot acum o comedioară la Godot, chiar la sfârşitul lunii. Vreau ciudăţenii, vreau experimente.

Ce-ţi doreşti de la ediţia din acest an?

Aş fi vrut o secţiune internaţională. Nu s-a putut. o să avem secţiune oficială şi secţiune OFF, a şcolilor de teatru. Zece zile, câte un spectacol din fiecare secţiune pe zi. Creme de la creme, cu se zice la mine la ţară. Vreau să avem juriu de festival. Mă gândesc să-l fac din câştigătorii de anul trecut: Cătălin Babliuc, cel mai bun actor, Nicoleta Lefter, cea mai bună actriţă, Ramon Gorjanu, cea mai bună scenografie, Eugen Gyemant, cea mai bună regie, Cristian Osolos şi Galea Bobeicu, premiul special pentru coregrafie.

De data asta, nu mai e boierie, nu?

UNITER ne dă 1.000 de lei în plus faţă de anul trecut, dar ARCUB a zis pas. Dacă nu prindem sesiunea asta la AFCN, nu ştiu ce facem. Banii de la UNITER ne ajung doar de afişe.

Aţi demarat o campanie de fundraising. Spune-mi câte ceva despre ea.

O prietenă de la BCR ne-a propus să ne înscriem la proiectul coordonat de ea, Bursa Binelui, un site făcut pentru a ajuta ONG-urile. Acolo, oricine poate să doneze orice sumă, începând de la 5 lei, cu un card. BCR suportă toate comisioanele. Au făcut şi Campionatul de Bine, unde, dacă acumulezi un anumit număr de puncte, în urma unui anumit număr de donatori, treci în etapa următoare. Iar primele cinci proiecte din finală vor primi de la BCR e sponsorizare egală cu valoarea donaţiilor. Dacă cineva doreşte să ne ajute, o poate face aici.

Articole asemanatoare
10 minute
Experiment inedit: ce ți se poate întâmpla dacă privești timp de 10 minute în ochi pe cineva
Aluminiu
Un video viral dezvăluie modul bizar în care poți face doza de suc să devină transparentă
“Daruind vei dobandi”: eveniment caritabil
O cercetatoare a facut sex cu un delfin in numele stiintei

Comenteaza acest articol

Cum să te ratezi ca dramaturg în România sau Naşterea lui Bucharest Fringe

by   9 min
0