Pe 9 martie 2009, Carmen Uscatu a primit un email, unul dintre multele care cer ajutor financiar pentru intervenții medicale complicate. În acesta era vorba de Dragoș Croitoru, un puști de 18 ani diagnosticat în noiembrie 2008 cu o formă de leucemie chimiorezistentă și care avea nevoie de un transplant de celule stem care e posibil doar în străinătate. Carmen a sunat-o pe mama lui Dragoș – când are timp, dă un telefon de verificare înainte să dea mai departe mailurile – și a aflat că Dragoș aștepta de două luni un răspuns de la Ministerul Sănătății, instituția care trebuia să finanțeze transplantul. Dosarul era însă blocat, iar Dragoș aștepta pe patul de spital.
Carmen are 35 de ani și e brand manager la firma de farmaceutice Walmark. Nu-și explică nici acum de ce, imediat după ce a vorbit cu mama lui Dragoș, a cerut într-un mail trimis Ministerului Sănătății lămuriri despre dosar. Până atunci, cel mult dona niște bani. I s-a spus să întrebe la Casa Națională a Asigurărilor de Sănătate. Le-a scris și a obținut promisiunea unui răspuns. În 30 de zile.
Ghinionul lui Dragoș era că transplantul nu se încadra în „pachetul de servicii de bază“ al CNAS, astfel că dosarul lui trebuia să urmeze un drum exasperant: raportul medical trebuia depus la Direcția de Sănătate Publică; o comisie de specialitate sugera apoi trei clinici din străinătate; funcționarii Direcției urmau să obțină niște oferte de preț, pe care să le trimită la Ministerul Sănătății, unde o comisie care se întrunește lunar aprobă o parte din dosare. Dosarele aprobate ajung la Ministerul Muncii, care furnizează o parte din bani. Apoi se duc la Guvern, care trebuie să adopte o hotărâre. În final, banii de la cele două ministere ajung la Direcția de Sănătate Publică, apoi în contul clinicii.
Inerția de care s-a lovit încercând să repereze dosarul a determinat-o pe Carmen să apuce cazul cu ambele mâini. Devenise o problemă personală, în care a angrenat-o și pe Oana Gheorghiu, prietena de la care primise mailul inițial. Au găsit dosarul la Direcția de Sănătate Publică, așteptând să fie trimis la Ministerul Sănătății. Åžase zile și șase telefoane la Minister mai târziu, dosarul încă nu ajunsese. Soțul lui Carmen a aflat de ce: cei de la Direcție nu găsiseră un șofer care să-l ducă. „Noi ne așteptam ca lucrurile astea să se deruleze rapid pentru un bolnav pe al cărui dosar scrie «risc maxim de exitus», adică de moarte“, spune ea. „Iar ei le tratează ca pe niște dosare care nu au un deadline.“
După ce l-au primit, cei de la Ministerul Sănătății l-au trimis la Guvern. Pentru că au uitat să-l treacă pe la Ministerul Muncii, dosarul s-a întors. Carmen a sunat din nou peste o săptămână. Cu o zi înainte de ședința de Guvern săptămânală, dosarul lâncezea tot la Ministerul Sănătății. Motivul: funcționara nu știa să întocmească un formular și aștepta să se întoarcă șefa din concediu.
Ajunse la capătul răbdării, Carmen și Oana s-au înființat la primărie să ceară aprobare pentru un miting. Mai aflaseră că alături de dosarul lui Dragoș erau încă șapte care așteptau de luni întregi parafa Guvernului. S-au postat în fața biroului lui Oprescu și s-au certat în așa hal cu gardienii încât au scos-o din birou pe secretara lui Oprescu. Ea le-a ajutat să intre în consiliul de aprobare a mitingurilor, unde Carmen și Oana s-au prezentat cu o foaie mare pe care scria: „Dorim abolirea pedepsei cu moartea“.
A doua zi la miting s-au strâns peste 100 de oameni, mulți dintre ei colegi de-ai lui Dragoș. O zi mai târziu, toate cele opt dosare au fost aprobate. Pe 16 aprilie 2009, Dragoș a plecat în Israel, la o clinică specializată în transplantul de celule stem.
Carmen și Oana s-au trezit cu cereri de ajutor de la bolnavi care văzuseră la televizor protestul din fața Guvernului. Åži pentru că instituțiile nu le mai permiteau să se implice în cazurile bolnavilor cu care nu erau rude, au mai adunat cinci prieteni și au înființat Asociația Salvează Vieți.
Pe lângă schimbarea legislației și discuții cu medici despre problemele birocratice, un mare proiect al lor este să-i învețe pe oameni să-și ceară drepturile. „Într-un sistem în care trebuie să te porți umil cu medicii ca să-ți răspundă la întrebări, un sistem în care nu ești lămurit ce-i cu boala ta dacă îi spui omului că trebuie să facă ceva, sunt foarte mulți care se sperie: «Nu, eu nu fac asta, dacă nu mai primesc?»“, spune Carmen. „De fapt, e chiar pe dos: cu cât arăți că știi ce drepturi ai, cu atât se simt mai obligați să ți le acorde.“
Pe 24 octombrie 2009, Dragoș a murit în Israel, în timpul tratamentului de recuperare. Plecase din România într-o stare gravă, după un traseu birocratic de patru luni.
Între timp, Salvează Vieți s-a lansat oficial, cu susținerea lui Raed Arafat, a presei și altor personalități care o inspiră pe Carmen și pe colegii ei. „Când ai asemenea exemple nu poți să rămâi demoralizat și să zici că nu se poate“, spune ea. „Mă rog, fericirea mare ar fi fost să-l avem acum pe Dragoș în țară. Așa a fost să fie. Dar când reușești totuși să miști niște lucruri aparent de nemișcat, e un semn că trebuie să continui.“