Home > Agenda > EXCLUSIV TABU.RO: Interviu Răzvan Rădulescu și Melissa de Raaf

EXCLUSIV TABU.RO: Interviu Răzvan Rădulescu și Melissa de Raaf

TABU.RO: De ce ați hotărât să faceți acest film împreună?

-¨-¨RĂZVAN RĂDULESCU:
Ni s-a pus întrebarea asta de multe ori. La început ne-am pus în cap să dăm de fiecare dată alt răspuns, dar s-a dovedit complicat, așa că am ajuns să dăm același răspuns în forme diferite. Am vrut să facem filmul împreună pentru că avem, în ce privește povestea Feliciei, un parcurs comun. Înainte de "Felicia", am scris câteva scenarii pentru alți regizori. Experiențele, în sine, au fost plăcute, însă acum vorbesc despre divergențe: soluții dramaturgice juste sau elegante, după părerea noastră, erau primite de regizori fără entuziasm și fără înțelegere, așa că trebuiau negociate până la compromis. Personal, nu cred că există soluții simultan bune atunci cînd trebuie să rezolvi o situație dramaturgică. Trebuie să alegi, și unele alegeri sunt mai bune, altele mai puțin. Fiecare alegere modifică profund echilibrul părților. Unele alegeri sunt bune pe hârtie, dar nu sunt bune o dată puse în scenă. Am decis, împreună cu Melissa, că e mai onest să ne asumăm poziția estetică (de vreme ce credem că avem una și că e diferită de a regizorilor cu care am lucrat) și să o verificăm. Adică să facem un film.

-¨-¨Tot din parcursul comun face parte și faptul ca locuim amîndoi într-o altă țară decât cea în care ne-am născut, iar asta creează un sentiment de alienare. Nu vorbesc aici de dorul de țară: spre deosebire de Felicia din film, putem să ne întoarcem acasă oricînd. Vorbesc, mai precis, despre sentimentul pe care îl avem când ne întoarcem acasă. Mi se pare că suntem văzuți ca niște musafiri. Suntem percepuți, de cei apropiați, ca niște semi-străini. Lucrul ăsta e dureros. Există, cu ocazia fiecărei revederi, un proces lent de aducere la zi, de umplere a golului produs de absență. Mama Melissei, de exemplu, îi spune ce s-a mai întîmplat pe acasă (n.r. Olanda), în familie, cu rudele. Adică cine s-a căsătorit, cine a murit, cine și-a cumparat o casă, cine-a mai făcut un copil. Sunt lucruri importante, pe care le afli foarte târziu. Maica-mea, de cealaltă parte, mă întreabă tot timpul de ce trebuie să afle lucruri despre mine din ziare sau de pe internet și îmi reproșează că nu o țin la curent. Eu îi explic că nu mi s-a părut important să-i spun, ea îmi reproșează că n-am știut niciodată ce e important pentru ea. Åži brusc, apare conflictul.

-¨-¨MELISSA DE RAAF:
Conflictul ăsta apare nu doar atunci când te muți din țară, ci și atunci când doar te muți de acasă, în același oraș. În plus, deși românilor le place să creadă că sunt cu totul diferiți de alte popoare, eu cred că noi, olandezii, avem avem destul de multe în comun cu românii: o anumită lene, indiferență în fața autorității, tendința de a face din lucruri mari lucruri mici. Putem, pentru că limba ne permite, să facem diminutiv din orice. Ca în română. Așa că, pentru filmul ăsta puteam porni de la un punct comun.-¨-¨

T.: Care sunt lucrurile legate de țara voastră care vă lipsesc cel mai mult atunci când sunteți plecați?

-¨-¨M.: Cel mai mult îmi lipsește Hema, ca să citez titlul unei cărți despre expații olandezi pe care am primit-o cadou de la sora mea. Hema e un lanț de magazine cu de toate, care nu există decât în Olanda.  Una dintre trăsăturile cele mai puternice ale olandezilor este că preferă mărcile autohtone, și eu la fel, și foarte rar cumpără produse de export. Îmi lipsește culoarea Olandei. Acolo totul este foarte colorat și vesel. Vorbesc drespre Hema. Ce mi se pare amuzant e faptul că în România am găsit produse tradiționale olandeze, in timp ce la Berlin, acolo unde locuim, Razvan si cu mine – nu.

-¨-¨R.: Ca să dau un exemplu, oalele alea roșii cu buline albe, emailate, pe care le știm toți din copilărie, sunt la mare preț în Olanda. De altfel, le poți cumpăra de la Hema: oale cu buline, haine cu buline, caiete de școală cu buline. Hema e un magazin în care se vând produse cu buline și cu dungi. În ce privește România, cel mai mult îmi lipsește să îmi vorbesc limba. -¨-¨

T.: Dar nu ți-e dor, în adevăratul sens al cuvântului?

-¨-¨R.: Uite, apropo de dor, cuvântul ăsta nu e chiar așa de unic cum am fost noi învățati să credem. În germană se spune sehnsucht, înseamnă exact același lucru și acoperă cam aceleași realități afective. Sigur că mi-e dor și, de cîte ori sunt la Berlin, îmi doresc foarte tare să mă întorc și să mă plimb prin București. Îmi place orașul ăsta foarte tare, aici m-am născut și îl consider în continuare orașul în care locuiesc, ceea ce e adevărat pentru mai mult de șase luni din an. Îmi lipsește mirosul, îmi lipsește traficul, cîteodată îmi lipsește mitocănia de aici. Pare frivol, de fapt e trist.

-¨T.: De ce ați ales subiectul acesta pentru filmul vostru?

-¨M.: Cred că, parțial, am răspuns deja, când am spus că locuim amândoi în altă țară, departe de casă, dar nu despre asta e filmul, în primul rând. Ideea de bază este felul în care timpul se traduce în distanță, și invers. E vorba de o viață compresată în interiorul unei singure zile, montată, la rîndul ei, pe durată a doar două ore. Ne-am dorit ca spectatorul să trăiască alături de Felicia, pe parcursul acestei zile, întreaga ei viață emoțională. Ecuația arată așa: nouăsprezece ani departe de casă, comprimați într-o singura zi, comprimată în două ore de film. Din onestitate, ne-a interesat ca spectatorul să nu simtă lipsa timpului pe care l-am substras ca să obținem cele două ore de produs finit. Åži ne-am bucura foarte tare dacă publicul ar aprecia faptul că nu a fost lăsat pe dinafară și că explicăm cât mai firesc cu putință cea ce se întâmplă.-¨

-¨R.: În orice film, personajele se mișcă într-un timp/spațiu ficțional. Întotdeauna, chiar și în filmele care fac caz de timpul real. Timpul "real" în ficțiune e rezultatul unei alegeri. E condensat și supus unei funcționalități dramaturgice. N-am vrut să facem personajul să sară în timp și spațiu, ci să-i arătam oscilațiile în interiorul unor coordonate de timp și spațiu stabile. Legat de ce spunea Melissa și de timpul substras, să dau un exemplu: în "Vicky, Cristina, Barcelona" le vedem pe Vicky și pe Cristina într-un restaurant din Barcelona. Un străin vine la masa lor și le propune, într-o engleză cu accent spaniol, să meargă cu el, undeva, destul de departe, la țară. Propunerea are un aer indecent și exotic pentru urechile lor americane. Vicky spune da, Cristina spune nu, răspicat, și ce ne e dat să vedem? În secvența următoare, toți trei sunt într-un avion de mici dimensiuni, în drum spre casa de la țară. Publicul râde, dar pe mine mă irită să văd așa ceva, mi se pare că am fost furat: chiar vreau să știu ce a făcut-o pe fata aia să se răzgândească, mi se pare mult mai interesant. Felicia se răzgândește și ea de multe ori. Cred că în procesul trecerii de la "nu" la "da" se poate simți alienarea dată de distanță, cu condiția să arăți explicit lucrurile, în timpul lor continuu.  Încerc să spun că am încercat să definim spațiul și distanța prin emoțiile personajelor, desfășurate în timp. De altfel, cred că, în cinema, nu poți transpune distanța altfel.

-¨T.: -¨Ați luat în calcul și posibilitatea ca acest subiect să atragă mai mulți români în cinematografe având în vedere numărul din ce în ce mai mare de cetățeni care pleacă să lucreze în alte țări?

-¨-¨M.: Filmul a fost, pînă acum, văzut în festivaluri. Oamenii se regăseau în poveste, recunoșteau trăsături ale părinților lor, sau se recunoșteau pe ei înșiși în relație cu copiii lor. Oamenii din ziua de azi călătoresc mai mult și se alienează mai mult. -¨-¨

R.: Tehnic vorbind, felul în care va fi distribuit filmul e dincolo de calculele noastre. Sigur că latura asta poate fi un atu. Altceva mi se pare de semnalat, și anume că nu trebuie să fii critic de film ca să înțelegi "Felicia". Oricine, odată ajuns în sala de cinema, se poate regăsi în poveste. Toți aveam părinți și o relație conflictuală cu aceștia pe care nu știm cum să o gestionăm.

-¨-¨M.: Peste tot pe unde am prezentat filmul, în sală erau și români…-¨-¨

R.: Da, exact. În L.A., de exemplu, au venit un tip care era taximetrist, un medic, oameni care nu aveau legătură cu publicul obișnuit de festival.-¨-¨

T.: Care e cel mai frumos lucru pe care vi l-a spus unul dintre spectatorii filmului?

-¨-¨R.: Michel Reilhac de la Arte, care a fost un fan al acestui proiect încă din faza de scenariu, ne-a spus după ce a văzut filmul că s-a simțit complet vulnerabil și dezarmat, ca atunci cînd avea opt ani. E emoționant, pentru că vine din partea unui adult de o sobrietate impenetrabilă.-¨-¨

T.: Cât din această poveste are o bază reală?-¨

M.: E o reflexie a vieților noastre, a experienței noastre, a faptului că familia mea, asta poate doar în capul meu, mă tratează ca pe un outsider atunci când merg acasă.-¨-¨

R.: Sigur că maică-mea se va recunoaște în personajul din film, la fel și părinții Melissei. Pe de altă parte, aș putea spune oricând că e pură ficțiune. Pînă la urmă, e absolut normal ca sursele de inspirație să fie cele pe care autorul le are la îndemână.  E normal să dai din casă, să spui lucruri despre tine atunci când creezi ceva. Important e cu câtă responsabilitate faci asta. Poți, desigur, să-ți bălăcărești familia, să te răzbuni, dar poți la fel de bine poți să te bălăcărești și pe tine. Important e cum te raportezi la procesul de transfigurare. Asta face, dealtfel, diferența între un film autobiografic prost și un film autobiografic bun. Vorbesc în general, Felicia nu este un film autobiografic.-¨-¨

T.: De ce ați ales-o pe Ozana Oancea să joace rolul principal?-¨

-¨M.: Lucrurile s-au întâmplat cam așa. I-am prezentat proiectul Adei Solomon și Ada a zis din prima clipă: "Åžtiu cine o va interpreta pe Felicia". Apoi mi-a arătat o poză a Ozanei, și eu am fost pur și simplu șocată. Era exact cum îmi imaginasem personajul.-¨

-¨R.: Eu o știam pe Ozana de la TIFF, știam că e actriță, că a renunțat, temporar, să mai apară pe scenă. I-am dat scenariul. Pe măsură ce am început să lucrăm cu ea, am văzut cât e de responsabilă și serioasă, și m-am convins. E printre puținii actori care își învață perfect textul și care încearcă să îl înțeleagă pe cont propriu. Åži e printre și mai puținii actori care învață rolurile celorlalte personaje. La filmări, siguranța Ozanei a fost un reper pentru toată lumea.-¨

-¨M.: În plus, a învățat extrem de repede olandeza.

-¨-¨R.: Sîntem amândoi în admirația ei. Și a Danei Bunescu, care a montat filmul și a făcut sound design-ul. Într-un film cu 56 de cadre secvență, fiecare tăietură trebuie să fie cu totul și cu totul de aur, ca să o citez pe Dana. Mulțumită ei, am reușit să restituim sentimentul că nu s-a supt sau pierdut nimic, că fluiditatea celor nouă ore din ziua Felicia este acolo, în cele două ore de timp cinematografic, și că nu păcălim pe nimeni. Pentru orice film am proiecta în viitor, Dana face parte din echipa noastră ideală.

-¨-¨-¨T.: Ce ați schimba la acest film dacă ați avea această posibilitate, mai mulți bani să spunem?-¨-¨

R.: Am fi plătit-o pe Ozana mai mult pentru că merită. Și pe ceilalți actori. Dacă vorbim despre mult mai mulți bani, atunci vorbim automat de un alt sistem și de un alt fel de a face film. Dacă Felicia s-ar fi făcut cu bugetul unui film american, de exemplu, atunci l-am fi arătat, probabil, pe interlocutorul Feliciei de la telefon, pe soțul ei adică, pe fiul ei. Poate că am fi făcut o incursiune în trecutul Feliciei ca să vedem cu ce traume vine ea ca adult, am fi filmat în România anilor 80 și în Olanda. Ar fi fost alt film și nu ar fi fost filmul pe care ni-l doream, în mod sigur.-¨

-¨M.: Eu nu aș schimba nimic.

-¨-¨R.: Eu aș schimba. Îmi place să mă gândesc cum ar fi să mai fac o dată același film. A doua oară faci lucrul mai bine, pentru că deja știi ce greșeli poți comite. Alte lucruri le faci la fel,a doua oară, ca să repeți plăcerea pe care ai încercat-o prima dată. În cazul filmului ăstuia a mai fost și faptul că odată ce s-a terminat, brusc nu mai aveam nimic de făcut. Am intrat într-o mică depresie. După o lună de agitație și de sculat în fiecare zi la cinci dimineața, zilele de după terminarea filmărilor mi s-au părut pustii. Voiam să mă întorc pe set să fac treabă. Mi-aș fi dorit să pot face acest film cu experiența pe care am acumulat-o abia după ce l-am făcut.-¨

-¨M.: Eu nu m-aș întoarce la proiectul ăsta. Îmi doresc să fac alte filme pe care să le fac mai bine.

-¨-¨T.: Ați văzut Felicia de zeci de ori până acum, vă plictisiți vreodată?-¨

-¨M.: Eu nu m-am plictisit niciodată până acum.-¨-¨

R.: Nici eu, dar mă enervez. Pentru că văd în egală măsură lucruri care au ieșit bine, dar și amănunte care nu îmi plac. Sunt inexactități și eșecuri pe care le vedem doar noi, nu cred că le poate semnala nimeni altcineva, dar eu, personal, mă îmbolnăvesc de câte ori le văd. Dacă pot să ies de la o proiecție, ies. Nici nu e sănătos să vezi un film de atâtea ori.-¨

-¨T.: Ce ați vrea să învețe sau înțeleagă spectatorii de la Felicia?

-¨-¨M.: Nu aș vrea să învețe nimic, ci să le spună prietenilor lor să meargă să vadă filmul, după care să stea de vorbă despre el, despre ei. E o bună bază de discuție. Eu și prietenii mei încă vorbim despre Felicia, dar nu pentru că eu am făcut filmul, ci pentru că naște tot felul de subiecte conexe: călătorii, părinți, cum comunicăm, cum ne înțelegem, cum nu ne înțelegem. Asta îmi doresc vorbească despre film.-¨-¨

R.: Nici eu nu vreau să învețe ceva anume. Vreau doar să le mulțumesc celor care l-au văzut, iar celor care nu l-au văzut, le recomand să își ia părinții (și copiii) și să meargă să îl vadă. Se vor raporta unii la alții cu mai multă înțelegere. Și să nu se teamă că, fiind un film românesc, e greu de văzut. E doar un alt fel de parcurs. Promit că, la sfârșit, se vor simți recompensați.


Articole asemanatoare
EXCLUSIV TABU.RO: Interviu Oana Pellea
Cum arata fosta nevasta a lui Radu Dragomir, soţul «Abramburicăi»!
Exclusiv TABU.RO: Interviu Lora
Interviu John Slattery

Comenteaza acest articol

EXCLUSIV TABU.RO: Interviu Răzvan Rădulescu și Melissa de Raaf

by admin   10 min
0