Î: Cum tu ai scris filmul ăsta, înseamnă asta că eşti o fostă domnişoară de onoare plină de amărăciune care a avut tone de experienţe de nuntă neplăcute?
KW: Aşa sunt? Nu! N-am avut. Scuze! E în cea mai mare parte ficţiune. Prietena şi partenera mea de scris, Annie (Mumolo) a avut câteva experienţe nasoale, dar eu am avut noroc şi n-am avut parte de experienţe ciudate la nunţi. Cu toate astea, cunosc sentimentul de a fi pe la 30 de ani şi de a simţi că toate prietenele mele se aşează la casa lor. În momentul ăla, aveam slujbe pe ici, pe colo şi mă duceam la audiţii. Când m-am întors în oraşul natal şi am vizitat oameni care aveau case şi copii şi maşini, mă întrebam “Ce e în neregulă cu mine?”
Î: Pare descurajator când ţi se cere să fii domnişoară de onoare şi ajungi să cheltuieşti mii de dolari pe o rochie, cadouri, pantofi, petrecerea burlăciţelor, etc.
KW: E o tradiţie cumplită. E nasol că e ceva la care lumea se aşteaptă. Annie (Mumolo) a fost implicată într-o nuntă odată – a fost domnişoară de onoare – şi nu şi-a permis să se ducă la petrecerea burlăciţelor! A primit un e-mail care spunea: “Ne ducem la Miami, toată lumea să pună 3500 de dolari.” Până la urmă nu şi-a permis. E cumplit.
Î: Deci ideea pentru filmul ăsta s-a născut din discuţiile voastre despre asta?
KW: Cam aşa ceva. Filmul constă în experienţele ei amplificate de o mie de ori.
Î: Au fost multe improvizaţii în film, pe lângă filmările din scenariu?
KW: Am repetat săptămâni de zile înainte să începem să filmăm şi am improvizat mult în timpul filmărilor. Toate fetele din distribuţie sunt uimitoare la improvizaţii, aşa că de ce să nu le laşi să facă ce fac cel mai bine? Melissa (McCarthy) şi Wendi (McLendon-Covey) sunt de la The Groundlings şi sunt două dintre cele mai amuzante persoane pe care le-am văzut vreodată pe scenă. A putea face ce ştii când camera e îndreptată spre tine, e foarte tare.
Î: Trebuie să fi fost foarte greu să nu râzi în timpul filmărilor!
KW: Ei, am râs destul. Am stricat multe duble pentru că râdeam. Voi n-aţi văzut părţile alea, din fericire.
Î: Grozav la a fi implicat în propriul tău film e că poţi influenţa toţi actorii. Ai ajutat la alegerea lui Jon Hamm?
KW: Da, a fost probabil singura persoană de pe o listă foarte scurtă. Am vorbit despre asta şi a fost la mintea cocoşului. Aveam nevoie de un tip haios, arătos care putea juca un nenorocit, dar care să aibă şi o calitate, ca publicul să poată spune: “Da, e un nemernic, dar înţeleg de ce se tot întoarce la el.”
Î: A fost ciudat să faci scenele alea explicite de sex cu el? N-a fost în prima zi de filmări?
KW: Aia a fost, de fapt, ultima zi de filmări, aşa că într-un fel a fost foarte trist. A fost a 51-a zi din 51 de zile. E un prieten foarte apropiat de-al meu, aşa că am crezut că o să fie mai ciudat decât a fost de fapt. În orice caz, dacă l-ai văzut, ştii că nu e cea mai romantică scenă de sex. În timp ce filmam, ne făceam să râdem şi el mă arunca de colo, colo prin cameră… Am tras foarte multe duble şi am avut de unde alege!
Î: Chris O’Dowd joacă un personaj foarte dulce, celălalt pretendent al tău, Rhodes. Deci până la urmă e mai bine să alegi genul mai nătâng, decât tipul şarmant, nu? Nătângii sunt la modă în ziua de azi. Eşti de acord?
KW: Mie mi-au plăcut întotdeauna. Nu ştiu de ce. E ceva atrăgător în a fi tu însuţi fără să-ţi faci griji de ce crede lumea.
Î: Se pare că atunci când ceva merge prost în viaţa ta, se întâmplă 10 lucruri rele. Totul pare să se destrame în viaţa lui Annie, în acelaşi timp.
KW: Da, pentru Annie, a-şi pierde slujba şi a fi dată afară din apartamentul ei… sunt multe rele.
Î: Te regăseşti în vreunul din lucrurile astea? Ai avut slujbe ciudate şi cumplite, înainte să fii la Saturday Night Live?
KW: Cred că majoritatea actorilor au avut. Când eşti actori şi încerci să-ţi câştigi existenţa în oricare dintre arte, trebuie să supravieţuieşti cumva – mai ales servind la mese. Am servit la multe mese, e cea mai bună cale de a merge la audiţii, pentru că poţi ruga pe cineva să-ţi ţină locul şi ai şansa de a vorbi cu publicul, ceea ce e grozav pentru idei de personaje, când scrii.
Î: Poţi observa oameni?
KW: O, Doamne, da. E grozav pentru asta.
Î: Care e cea mai rea slujbă pe care ai avut-o vreodată? A existat un moment când ţi-ai zis că ai ajuns la pământ înainte să obţii slujba de vis?
KW: Am avut foarte multe slujbe groaznice. Am făcut-o doar pentru câteva zile, dar probabil a lucra la Farmer’s Market a fost cel mai nasol. Trebuia să dau mostre de piersici mici. Înainte de asta, am lucrat la un magazin de unde mi-am dat demisia spunând: “O să reuşesc!” Am întrebat un client dacă vrea o piersică albă sau una galbenă, când fostul meu şef trecea pe acolo…
Î: O, nu. Şi ce-a ales?
KW: Nu-mi amintesc. Dar eram toată lipicioasă şi era atât de cald; a fost o situaţie îngrozitoare. Două zile mai târziu mi-am dat demisia. Nu mai puteam s-o fac. Nici a face cercetări de piaţă nu e distractiv.
Î: Ce-ţi place la a lucra cu partenera ta de scris, Annie Mumolo?
KW: O ştiu pe Annie (Mumolo) de foarte mult timp şi am scris mult împreună la The Groundlings – o trupă de scheciuri şi improvizaţii de aici, din LA. N-a fost niciodată muncă pentru noi. A fost întotdeauna distractiv. Am lucrat la scenariul ăsta patru ani jumate şi nu ne-am certat niciodată. Dacă ei îi place ceva şi eu cred că trebuie altceva sau îmi place mie ceva şi ea are o idee mai bună, era în regulă. Nu există niciun ego la mijloc şi ea mă face să râd mai mult decât oricare altă persoană din lume.
Î: Şi contribuţia lui Judd Apatow la procesul de scriere al scenariului?
KW: A contribuit mult. Am început să scriem scenariul acum patru ani jumate, când îi dădeam ciornele noastre şi el scria notiţe. Se pricepea să spună: “E foarte nostim, dar dacă s-ar întâmpla asta sau asta? Trimite-mi 3 variante diferite pentru scenă.” La început, eram copleşite şi credeam că o să scriem la nesfârşit, dar cred că Judd încerca să ne facă să vedem că există a şti ce vrei, dar există şi a fi deschis la noţiunea că ceva mai bun s-ar putea ivi. Şi Judd şi Paul (Feig – regizor) ne-au împins să găsim lucruri în film şi în scenariu de care ne era teamă să ne apropiem. Judd chiar a găsit nişte chestii grozave: scena de la magazinul de rochii cu ideea intoxicaţiei alimentare.
Î: Văd cum a venit din mintea unui bărbat. Fetele nu pot fi atât de scârboase – sau pot?
KW: Ei, Judd ne-a spus: “Dacă s-ar întâmpla asta?”, dar noi am scris scena. Şi fetele pot fi scârboase. Fetele se îmbată şi înjură şi se culcă cu oameni pe care nu-i cunosc foarte bine… Fetele, în general, nu eu!
Î: Ai vrut să spargi tiparul ăsta, stereotipul de fete drăguţe nescârboase din filme?
KW: Nu, n-a fost o chestie conştientă, sau o declaraţie pe care o făceam. Toate astea vin după lansarea filmului, după ce oamenii îl văd, dar nu m-am gândit la asta în timp ce scriam.
Î: În sfârşit, Domnişoare de onoare are un final deschis. L-ai scris intenţionat aşa, lăsând posibilitatea unei continuări?
KW: N-aş spune asta. Nu l-am încheiat frumos cu o fundiţă, pentru că îmi place când filmele nu fac asta…
1 comentariu